SF. PAVEL FLORENSKY, fragmente despre DOGMATICĂ ŞI DOGMATISM

Avem un sistem de dogme ortodoxe; trebuie să oferim o dogmatică ortodoxă, ca o concepţie religioasă realmente vie asupra lumii. Cu alte cuvinte, sistemul de dogme necesită o propedeutică.

Repet: nici completarea neajunsurilor particulare ale dogmaticii, nici recunoaşterea ei ca întreg unitar nu sunt suficiente în sine. Sunt alte circumstanţe mai grave. Viaţa merge după alte legi decât cele ale credinţei noastre, iar credinţa merge în afara vieţii. Desigur că înţeleg aici prin viaţă cu totul altceva decât mişcările economice şi politice. Nu. Sunt unele straturi spirituale mult mai adânci – emoţiile cele mai intime din insondabila adâncime a spiritului – care se află în afara celor ce ne învaţă credinţa. Este o altă problemă dacă torentele vieţii sunt astfel capabile să nu se reverse prin băltoacele pseudomisticii şi prin nisipurile pozitivismului steril. Dar fapt este că viaţa, chiar şi cea pur interioară, morală şi religioasă, şi-a săpat făgaşul prin alte ogoare. Turbatele valuri ale torentului nestăvilit rod malurile, sapă rădăcinile, smulgând din rădăcină stejarii milenari. Şi în trecerea sa vertiginoasă, torentul ia cu sine trunchiurile construcţiilor dărâmate, lucrurile din casă şi odoarele de familie…Rupându-se de tot ce este viu, de tot ce e intim, de tot ce este apropiat şi nesfârşit de drag sufletului omenesc, de tot ce îneacă inima de dorul depărtărilor, eliminând aroma experienţei religioase personale, sistemul de concepte religioase a încetat să mai fie convingător pentru cei ce-l resping şi atrăgător pentru cei care-l acceptă.

Nu este cazul să vorbim aici despre credincioşi şi necredincioşi ca sinonime pentru ortodocşi şi respectiv neortodocşi. Căci azi există ‘atei’ credincioşi, după cum există şi ortodocşi fără credinţă. Ultimii, lipsiţi de consistenţă religioasă, sunt gata, cu o obtuză deferenţă, să accepte orice schemă purtând vreo ştampilă cunoscută, numai să nu se îngreuneze cu un efort cerebral, şi mărturisesc dinainte orice dacă poartă inscripţia “Avec approbation et privileges du Roi”, fie acesta Simbolul Credinţei ori aberaţiile nu ştiu cui; în aceeaşi măsură , primii [‘ateii’ credincioşi], sfâşiaţi de nevoia chinuitoare de a da formă focului vieţii spirituale şi fiind total incapabili să se folosească în acest scop de schemele deja existente, nu doresc şi nu pot să le primească orbeşte, ca nişte sclavi, fără a vedea adevărul. Şi, dacă din gura unui ‘ortodox’ putem auzi uneori, direct sau indirect, afirmaţia cinică: “Eu n-am treabă cu Dumnezeu, important este cultul”, de pe buzele unui ‘ateu’ se va despreinde, cu altă ocazie, mărturisirea ruşinată că lui îi trebuie Dumnezeu şi numai Dumnezeu, iar toate celălalte sunt numai paiete colorate şi luciu de suprafaţă. Şi nu este lipsită de fond remarca lui Lev Tolstoi că mulţi cred nu în dogme, ci în faptul că trebuie să credem în ele.

O formă goală mortificată nu poartă în sine adevăr interior şi de aceea devine idol. Aici nu ne este de folos nici ornamentul filigranat al conceptelor dogmatice, nici profunzimea de conţinut a sistemului, nici tradiţia. Sistemul a devenit anost până la disperare şi cu totul neconvingător pentru cei mai mulţi, şi, adesea, chiar pentru cei care recunosc în întregime Evanghelia. Ar fi însă prea pripit să-i învinuim pe cei ce-şi recunosc cu sinceritate pierderea legăturii. Este mult mai corect să cercetăm dacă nu există elemente de aceeaşi orientare şi la mulţi dintre ceilalţi, care nu se desprind şi, recunoscând tristul adevăr, să elucidăm cauza acestei răceli. Numai îndepărtând cauza vom putea privi prin prisma vieţii reale sistemul dogmelor – această ţesătură dantelată de cristale, închegată de-a lungul a multe veacuri, din cele mai fine şi mai aromate emanaţii înspre cer ale sufletului, în răceala purificatoare a minţii.

Dogmatica a fost înlocuită de dogmatism – iată dezlegarea enigmei răcelii noastre în faţa formelor minunate ale dogmaticii, lipsite însă de viaţă pentru noi. În conştiinţa contemporană, dogmatica a încetat să mai fie legată de sentimente vii şi de percepţii autentice. Trupul şi sufletul, în actuala Weltanschauung religioasă, s-au desprins unul de celălalt. Am avut grijă numai de noi înşine, nevoind nici o clipă să ne părăsim punctul nostru de vedere şi, în final, am uitat cum am ajuns în acel punct. Nu este greu de înţeles de ce alţii nu găsesc intrarea în grandioasa catedrală gotică, minunată în întregimea ei, ca şi în părţile sale, însă fără trepte şi fără pridvor. Nenumăratele ferestre se întunecă sumbre, acoperite de pânze de păianjen, în timp ce trecătorul, atingându-le cu sfială, îşi continuă drumul spre paraclisul casei sale. Iar credincioşii, necunoscând ieşirea din propria lor biserică, palizi şi fără viaţă, se plimbă pe lângă grandioasele coloane, aruncă priviri prin ferestrele lanceolate şi, din buzele anemiate, în loc de rugăciuni, mormăie anateme către trecătorii de pe stradă, care poate că vor – şi asta se întâmplă atât de des -, la rândul lor, să intre în biserică să se roage.

În locul ajutorului reciproc şi a cunoaşterii de sine, în locul lucrării spirituale colective, ne îmbufnăm pe cel ce nu este în stare să spargă nucile noastre pietrificate şi îşi continuă drumul său, lăsat în voia sorţii. Sau întoarcem chiar noi spatele comorilor nepreţuite, strânse de generaţiile trecute, în loc să luăm asupra noastră păcatul adunat şi, cu jarul autentic al cunoaşterii de Dumnezeu, să topim gheţurile care au încătuşat măreţele  zidiri ale Sfinţilor Părinţi, ale înaintaşilor noştri, care au avut sfânta îndrăzneală să scrie deasupra portalului: “Dumnezeului Celui Cunoscut”. Da, uitate sunt tradiţiile Sfinţilor Părinţi ai dogmaticii, uitate sunt învăţăturile bătrânilor filosofi ruşi, care construiau biserici cu hramul Sfintei Sofia – al înţelepciunii dumnezeieşti, şi ţineau să se închine “Dumnezeului Celui Cunoscut”. Ce are de făcut acel trecător? Unde sunt ostiarii bisericii? Unde-s clucerii? Care cuvânt magic va deschide uşile grandiosului portal?

Vom fi, prentu început, clari şi convingători cu cei din alte tabere; vom renunţa să moţăim dulce la aprobările mecanice, şi acelea însoţite deseori de zâmbete profetice, ale confraţilor noştri de idei; să abandonăm obiceiul stupid al începerii studiului de la situaţiile dogmatizate! Pentru că nu numai că aceste situaţii nu sunt deloc obligatorii până nu vor fi dovedite printr-o metodă sau alta (înţelegând verbul ‘a dovedi’ în sensul său cel mai larg), dar ele sunt şi total de neînţeles, deoarece sunt alcătuite din termeni care nu au, în condiţiile unei astfel de expuneri, nici o consistenţă reală. Înainte de a discuta cu oricine, trebuie nu numai să ne definim termenii (asta, în ultimul rând), dar trebuie în primul rând să-i explicăm, adică să umplem termenii cu conţinut viu, concret, să ne referim la situaţiile trăite de cel cu care vorbim ori să-l ajutăm să trăiască altele noi, să-l contaminăm cu cele mai bune experienţe ale noastre, să-i împărtăşim din preaplinul nostru. Astfel, obţinem o construcţie din cuvinte, o argumentare în cuvinte, terminată cu o punere la zid … din cuvinte. Şi, în timp ce, scăldându-ne în potopul de vorbe, ne sărbătorim victoria închipuindu-ne că am făcut cine ştie ce, că am dovedit cine ştie ce adversarului, că l-am pus la zid prin nu ştiu ce mijloace, el rămâne complet indiferent şi insensibil la înfrângerea suferită. Zidul la care a fost pus este, pentru el, ţesut din fum!


Este vorba, probabil, de articolul lui Lev Nikolaevici Tolstoi: “Către cler”, publicat pentru prima dată la Londra, în 1903 (n. tr.).

Ostiar, clucer: funcţii administrative inferioare în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică.

8 comentarii »

  1. Invatamantul teologic… Aici este o mare nenorocire. Predica e hilara… sa vorbesti unor oameni ce nu stiu pe ce lume sunt ca „sunt chemati sa fie dumnezei dar nu dupa natura ci dupa har”… devinr caricatural. E grav. Vorbim, vorbim si nimic nu putem face. Suntem varza, varza, varza… Toti. Si eu sunt cel mai varza. Apoi urmati voi… micile verze…

    Apreciază

  2. de ce va cramponati de dogma fratilor? nu in precaritatea sau inadecvarea dogmei sta inapetenta noastra pentru Hristos, ci in duhul acestei lumi si astor vremi, de la satana inculcat (:)), el ne furnica dureros genunchii cand, rar, ne inchinam si ne ologeste spinarile cand dureros batem metanii. Hristos – Cuvantul este singurul chemat sa vieze in noi, deci in duhul smereniei si al rugaciunii trebuie sa ne apropiem de Taine, ca sa ni se dezvaluie, nu in cel frondei mundane croite pe idiosincraziile prezentului. Dreapta slavire e dara Firea noastra nu vice-versa.

    Apreciază

  3. Cu respect.
    Dreapta slavire inseamna dreapta traire. Si trairea se face conform Adevarului daca vrei sa traiesti in Adevar. Si Adevarul il cunosti DOAR prin revelatie. Hristos este Calea adevarul si Viata. Viata in Hristos este doar viata in Biserica. Si Biserica nu are cum sa nu pastreze adevarul caci ea este din si in Adevar. Dogma este Adevarul revelat si DE-NUMIT/NUMIT de om prin ratiunea si limbajul omului. Un crestin nu are cum sa se cramponeze de dogma. Crestinul „cramponat” de dogma este imbracat in dogma adica este imbracat in Adevar. Vorbesc de Crestin, de Dogma nu de crestin-ism, dogmat-ism. Dogma este Adevarul DE-NUMIT/NUMIT de om dupa puterea sa, putere pe care o are datorita trairii in Adevar ( traiesti in Adevar, o traire suprarationala/ duhovniceasca si de-numesti/numesti Adevarul dupa puterile firii omenesti.)
    Dogma devine dogmatism in momentul cand este CHEMATA/ROSTITA in afara trairii duhovnicesti ce a nascut NUMIREA. Cam asta se intampla pe la noi…

    Apreciază

  4. adevarat!
    „da-mi Doamne vedere pentru pacatele mele”, cam asa se ruga Sf. Isaac Sirul, cred; aici sfarseste „simplul” crestin si de aici incepe traitorul. aici esueaza de cele mai multe ori si propovaduitorul…. atei credinciosi si ortodocsi fara credinta, deopotriva se poticnesc de dogmatismul pe care-l reclamati, insa revelatia nu se produce in forma, ci in spirit (mai exact in Duh), deci chemarea la dreapta traire si slavire se face prin Duhul dragostei si smereniei in sufletul fiecaruia pentru ca (si) acolo se afla Biserica lui Hristos.

    Apreciază

  5. nu minimalizez ponderea pe care trebuie sa o aiba Dogmatica in viata Bisericii.
    cati dintre noi, insa, ne mai rugam sau mai putem a ne ruga astazi cu cartea de rugaciuni in fata spre exemplu, in afara de acatiste sau psalmi sau rugaciunile de inainte si dupa taina Sintei impartasanii… Rugaciunea inimii si vesnicul Doamne, ajuta-ma, Doamne arata-mi, Doamne invata-ma… ne insotesc in viata de zi cu zi, rugaciunea izvorata permanent si pretutindeni din inima ne pregatesc pentru „tesatura dantelata de cristale” a Dogmei.

    Apreciază

  6. Eu cred ca rugaciunea inimii, nu cea clasica ci dupa inima fiecaruia, este foarte prezenta in crestinul preocupat. Chiar si in cel putin preocupat dar totusi preocupat. Foarte important este ca rugaciunea ta sa fie conforma firii, legilor firii. Si legile firii sunt tainice, sunt adevarata taina a Domnului. Caci firea este partasa Creatorului si un creator are o relatie extrema cu creatia sa. Ca artist am o oarecare intelegere fata de relatia creatie-creator. Creatia este infinit departe de creator, este alta existenta, este altceva dar in acelasi timp exista o legatura de VIATA intre creator si creatia sa. Si aceasta VIATA este prea tainica pentru a fi numita. Numirea fara intelegerea VIETII, a firii, este dogmatismul acuzat. Dogmatica a devenit altceva decat dogma, numirea Adevarului.
    Sfantul Ioan Gura de Aur spune undeva ca cel ce spune ca stie ceva despre Adevar este departe de realitate – legat de o predica despre anatema. Si Nietzsche spune ca cel ce spune ca stie ce este Adevarul este un nesimtit. Si mai spune ceva Nietzsche, ceva care acopera foarte mult(aprox): „Daca ar exista zei nu inteleg cum nu as dori sa fiu zeu”. Pai, mai este ceva de zis?!

    Apreciază

  7. cu smerenie si cu dragoste, frate, in masura in care inteleg aceste atribute, ele tinand cum spuneai tot de Taina vierii in Adevar, cu permanenta „conlucrare” si bine-cuvantarea permanenta a parintelui duhovnic, in Biserica lui Hristos, si numai acolo, am nadejdea ca nu voi cadea de pe Calea, stramta si anevoioasa ce-i drept, dar sublim alcatuita si daruita de Cel ce Lumina este.
    sunt constient asadar de pericolele ce ne pasc permanent, dar „tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” sau „cred Doamne, ajuta necredintei mele”, intelese si asumate in Duh ortodox, sunt ziceri sintetice nascute din zeci de ani de rugaciune neincetata care ne calauzesc la randu-ne.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s