SAU-SAU, UN ROMAN MODERN DESPRE LOGICĂ (Ana-Stanca Tabarasi)

 

Privind retrospectiv la opera sa, Soren Kierkegaard afirmă în Despre activitatea mea de autor (1851) şi Punct de vedere asupra activităţii mele de autor (1859) că ea începe în 1843, cu Sau-sau. Posteritatea a confirmat importanţa pe care i-o acorda filozoful: azi, Sau-sau e considerată piatra de temelie a gândirii kierkegaardiene şi una din cele mai celebre cărţi din istoria filozofiei, cu urmări nu doar pentru filozofie, ci şi pentru teologie şi literatură, putând fi interpretată, între altele, ca un tratat de logică, un comentariu despre rolul sfintelor taine ale bisericii în lumea modernă, sau un roman cu cheie. 

Sau-sau nu-şi datorează faima numai logodnei dintre Soren Kierkegaard şi Regine Olsen, care constituie una din sursele ei biografice şi pe care unii comentatori au pus-o în rând cu cele mai celebre dintre poveştile de dragoste nefericite, sublimate literar (Abelard şi Heloise, Dante şi Beatrice, Petrarca şi Laura, Goethe şi Charlotte Buff). Nici doar mult-cititului Jurnal al seducătorului, pe care unii editori au preferat să îl publice separat, procedând nu doar neştiinţific, ci şi împotriva voinţei autorului. (Intenţia lui Kierkegaard n-a fost să acorde punctului de vedere expus în acest jurnal autoritate deplină, ci să îl prezinte ca pe o voce între altele, obligându-l pe cititor să aleagă singur între alternative. Cine publică doar părţi separate din Sau-sau înlătură acest ultim ţel al gândirii lui Kierkegaard, obnubilând originalitatea sa filozofică şi teologică şi revelând doar o parte din originalitatea sa literară. Pe deasupra, şterge raportul complex dintre pseudonimele kierkegaardiene, considerat de autor modul său de dialectică, „o strădanie cumplită, o dialectică aproape fără somn”, o ţesătură fină, ale cărei fire nu trebuie încâlcite sau confundate între ele. O astfel de „ţesătură” a pseudonimelor nu mai existase până la Kierkegaard.)

 

Problema pseudonimiei, fundamentală pentru gândirea lui Kierkegaard, care distingea cu stricteţe între cărţile sale pseudonime şi Discursurile edificatoare semnate cu propriul său nume, are parte în Sau-sau de o tratare programatică. Astfel, editorul fictiv Victor Eremita („eremitul învingător”, nume simbolic pentru tendinţa religioasă a cărţii), care pretinde că a găsit hârtiile estetului A şi ale asesorului Wilhelm în trun vechi sécretaire, e nevoit să constate în prefaţă că estetul A se prezintă la rândul său în calitate de simplu editor, nicidecum de autor al Jurnalului seducătorului. Această afirmaţie a lui A îi pare suspectă: „Vechi truc de prozator, împotriva căruia nu aş avea nimic de obiectat dacă n-ar contribui la a-mi complica situaţia, un autor aflându-se cuprins în celălalt asemenea cutiilor dintr-un joc chinezesc. Nu e aici locul potrivit pentru a dezvolta ceea ce mă întăreşte în această opinie, vreau doar să observ că starea de spirit care domneşte în prefaţa lui A strigă într-un fel că el e autorul. E, într-adevăr, ca şi cum A însuşi s-ar fi înspăimântat de ficţiunea sa, care continua, asemeni unui vis neliniştit, să-i creeze angoase chiar şi în timp ce povestea.” Dovadă şi înrudirile dintre Jurnal şi Stadiile erotice nemijlocite. După care, Victor Eremita recunoaşte că a fost el însuşi cuprins de angoasă, citind Jurnalul seducătorului. Paralelele dintre situaţia sa şi cea a estetului A duc astfel la suspiciunea că Victor Eremita e adevăratul autor, atât al operelor atribuite lui A, cât şi al Jurnalului seducătorului. Dar acest mod ironic de reflecţie a reflecţiei deschide o nouă perspectivă, cu siguranţă, intenţionată: cea către Soren Kierkegaard însuşi. 

 

Această multiplă reflectare şi ordinea „cutiilor chinezeşti”, de o mare modernitate din punct de vedere literar, fac din Kierkegaard însuşi un personaj diferit de autor. Care este însă semnificaţia filozofică a acestui joc? 

 

Atribuirea mai multor autori a scrierilor adunate sub titlul Sau-sau e un mod de a transmite cititorilor o anume formă de scepticism, o îndoială care să le alunge certitudinea ştiinţei, a cunoaşterii expuse cu autoritate şi sistematic, obligându-i totodată să-şi precizeze ei înşişi poziţia, amintindu-le că nu pot să se sustragă de la confruntarea dintre îndoială, credinţă şi ştiinţă. Un răspuns limpede dat de autor acestei probleme, sau chiar o stabilire a autorului ca autoritate definitivă (auctor – auctoritas) ar împiedica nevoia de participare la dezbatere a cititorului. Acesta trebuie să caute el însuşi răspuns la probleme, să piardă toate certitudinile şi să treacă printr-o criză purificatoare care să-l conducă, poate, la o nouă certitudine, acum definitivă. În acest scop, autorii pseudonimi trebuie consideraţi persoane diferite de Kierkegaard, aşa cum avea să ceară chiar el în Post-scriptum neştiinţific, concluziv (ce-i drept, semnând doar ca editor şi atribuind textul lui Johannes Climacus – o nouă formă de ironie).

Filozofia e, din acest punct de vedere, o artă de a stârni întrebări (aici se recunoaşte rădăcina ei socratică) şi de a obliga la opţiune personală; nu o artă a elaborării unor răspunsuri sistematice, clare, distincte şi lipsite de contradicţii existenţiale. Numai faţă în faţă cu mai multe opţiuni existenţiale în aparenţă egal îndreptăţite, cititorul se poate „alege pe sine însuşi”, aşa cum cere asesorul Wilhelm în cea de-a doua parte din Sau-sau. “A se alege pe sine în mod absolut ţine de recunoaşterea propriei vinovăţii, a stării omului după păcatul originar. Abia disperarea şi îndoielile pornite de aici îl fac pe om nu doar să se cunoască şi să se aleagă pe sine, ci şi „să se realizeze pe sine”. Momentul disperării e momentul în care ia naştere concepţia asupra vieţii.”

Punctele de vedere ale autorilor pseudonimi, neîmpărtăşite întotdeauna de Kierkegaard, nu puteau fi comunicate la persoana a treia, întrucât acesta considera că realizarea de sine existenţială cere folosirea cuvântului „eu”. Pe de altă parte, nici nu putea spune „eu” în nume propriu. De aceea, în 1848, pe când pregătea o serie de prelegeri (niciodată ţinute) despre comunicarea indirectă prin pseudonime, Kierkegaard şi-a început prima prelegere cu o scuză: „Cred că e cazul să-mi cer iertare pentru modul în care folosesc cuvântul „eu” în aceste prelegeri. “Una din nenorocirile modernilor e că au desfiinţat „eul”, eul personal. Tocmai de aceea a şi dispărut din lume comunicarea cu adevărat etic-religioasă. Pentru că adevărul etic-religios se raportează în mod esenţial la personalitate, neputând fi comunicat decât de către un eu unui alt eu. Îndată ce comunicarea aceasta devine obiectivă, adevărul a devenit neadevăr. Ceea ce trebuie să atingem noi e personalitatea. De aceea consider un merit faptul că am adus personalităţi create poetic care spun „eu” (pseudonimele mele) în plină realitate a vieţii, contribuind pe cât posibil la reobişnuirea contemporanilor să audă din nou un eu, un eu personal (nu acel eu pur, de fantezie, şi vorbele lui de ventriloc).” 
Eul pseudonimelor e aşadar opusul eului absolut, abstract, cum apărea în filozofia vremii (de exemplu, la Fichte), iar domeniul său e „realitatea” (Virkelighed), termen folosit aici în sensul obişnuit al cuvântului, nu în sens hegelian, spre a desemna ceea ce e raţional conceptibil, întrucât pseudonimele se doresc a fi tocmai opusul abstracţiunii impersonale a filozofiei de sistem. 
În ciuda pseudonimului Victor Eremita, lumea intelectuală copenhagheză a recunoscut îndată autorul celor două volume din Sau-sau. Cu toată indignarea morală a multor contemporani, nu în ultimul rând a celor care recunoşteau în carte aluzii la viaţa personală a lui Kierkegaard, Sau-sau a avut parte de recenzii laudative. În schimb, spre marele necaz al lui Kierkegaard, Johan Ludvig Heiberg (1791-1860), corifeul de atunci al esteticii şi criticii literare daneze, a numit, într-o recenzie din revista sa Intelligensblade, cartea nici mai mult nici mai puţin decât „un monstru”, neputându-şi nicidecum explica interesul lui Kierkegaard pentru dezvoltarea, „în linişte”, a unui personaj precum seducătorul Johannes. 

Recenzia lui Heiberg l-a dezamăgit cumplit pe Kierkegaard. Însă în momentul scrierii celor două volume din Sau-sau, Kierkegaard se considera încă discipolul literar al acestuia; opiniile sale în materie de estetică le preluase şi în prima sa carte, Din hârtiile unuia încă viu, şi în teza sa Despre conceptul de ironie. În acest context, remarcabilă e şi participarea lui Kierkegaard, în Sau-sau, la o dezbatere despre categoria literară a „interesantului”, în vogă în estetica vremii. Prin intermediul ei, Kierkegaard reia polemica împotriva romanticilor, deja temă majoră a cărţilor predecente.

Astfel, în introducerea la textele publicate, Victor Eremita spune că observase încă de la lectura primelor texte că „Don Juan ar trebui să fie un seducător reflexiv, care se află în categoria interesantului, la care întrebarea nu constă în câte femei seduce, ci cum o face”. Mod de a atrage atenţia cititorului că vor urma ilustrări ale acestei categorii estetice, o categorie cu istorie şi tradiţie. În Sau-sau, „interesantul” e identificat cu poziţia seducătorului Johannes, adică a estetului A, şi devine, ca şi ironia, o categorie a stadiului estetic şi o justificare a neobişnuitei forme literare a cărţii. Cum, din modul în care descrisese gândirea lui Schlegel în Despre conceptul de ironie, e de presupus că filosoful danez nu cunoştea îndeaproape opera de tinereţe a acestuia, pare mult mai probabil că Sau-sau porneşte de la definiţia heibergiană a interesantului, care o modifică pe cea schlegeliană. Atribuindu-l în Sau-sau lui A, mai ales seducătorului Johannes, Kierkegaard justifică aşadar forma cu totul neobişnuită a primei părţi a cărţii şi psihologia lui A, dar îi arată, totodată, limitările, neconsiderând-o singurul punct de vedere acceptabil, întrucât în cea de a doua parte a cărţii asesorul Wilhelm îi cere lui A să depăşească stadiul acesta. Din acest punct de vedere, Sau-sau poate fi citit ca un roman modern „interesant”, un experiment formal şi psihologic. Şi acesta e unul din motivele pentru care Kierkegaard dorea să facă diferenţa între opera sa pseudonimă şi scrierile sale religios-edificatoare: „Epoca se rătăcise în interesant; era necesară o mişcare spre simplitate”, va scrie în jurnal despre acestea din urmă. 

“La structura romanelor romantice trimite şi „Sfatul verificat pentru autori” din Diapsalmata: constatarea că nici greşelile de tipar nu sunt de dispreţuit, putând stârni o grămadă de idei bune, e o aluzie la observaţia similară din prefaţa Părerilor despre viaţă ale motanului Murr de E.T.A. Hoffmann. Amestecul de genuri literare (în cazul cărţii lui Kierkegaard: aforisme, studii, recenzii, scrisori, jurnal, discursuri şi predici) e şi el un important aspect al romanului romantic. Chiar dacă Sau-sau evită (cu excepţia aforismelor din Diapsalmata) fragmentaritatea făţişă, ba punctul de vedere al lui B (Wilhelm) e expus chiar foarte sistematic, observaţiile despre fragmentar ale lui A, din Reflectarea tragicului antic în tragicul modern, trimit la fragmentarismul literaturii romantice şi chiar şi la ironia romantică. (…) Elogiul indolenţei şi cel al trândăviei din Rotaţia culturilor ar putea fi o aluzie la capitolul despre trândăvia creatoare din romanul Lucinde de Friedrich Schlegel, comentat de Kierkegaard în Despre conceptul de ironie. În schimb, descrierea melancoliei, care în Diapsalmata e comparată cu o iubită ce nu-l părăseşte niciodată pe A, e o trimitere la rolul asemănător al suferinţei şi chinului în cântecul harpistului din Wilhelm Meister de Goethe, roman lăudat atât de romanticii germani cât şi de Heiberg. De remarcat faptul că Wilhelm Meister, comentat cu entuziasm de tânărul Kierkegaard în jurnale, e totodată primul roman modern care cuprinde o cuprinzătoare parte compusă numai din aforisme – amestec de genuri practicat şi în Sau-sau, prin Diapsalmata.


E însă Sau-sau într-adevăr doar un roman? Învelişul epic nu trebuie să înşele asupra faptului că avem de-a face cu temeinică argumentaţie filozofică, care transpare în text prin terminologia idealismului german, folosită la tot pasul, prin dialectica pseudonimelor, şi nu în ultimul rând, prin titlu. “Dimensiunea speculativă a acestuia se referă nici mai mult nici mai puţin decât la o dezbatere despre logica hegeliană şi cea aristotelică, purtată în mediile academice ale vremii. Cartea lui Kierkegaard e o contribuţie la această discuţie despre doctrina hegeliană a medierii (mijlocirii), şi mai ales despre critica hegeliană a principiului terţului exclus.1 
În conformitate cu acest principiu al logicii clasice, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, pentru orice propoziţie nu există decât două posibilităţi: sau este acceptată, sau nu este acceptată într-un anumit sistem de propoziţii, o a treia posibilitate fiind exclusă. Cu alte cuvinte, oricare ar fi propoziţia, ea are sau nu are anumită valoare de adevăr (A… ~A). Istoric vorbind, principiul terţului exclus, care azi pare o pură chestiune tehnică, a luat naştere dintr-o criză a gândirii religioase antice greceşti, foarte probabil legată de desprinderea de religiile arhaice de tip matriarhal. Gândirea în disjuncţii exclusive (redată în latină prin formula aut-aut, folosită şi în cartea lui Kierkegaard) a început să se impună filozofic şi religios faţă de cea în disjuncţii neexclusive (redate în latină prin formula vel-vel) odată cu afirmaţia lui Parmenide că fiinţa este iar nefiinţa nu este. În concepţia lui Parmenide, ceea ce este nu poate să nu fie, ceea ce nu este, nu poate să fie. Dar acest lucru echivalează cu negarea trecerii de la fiinţă la nefiinţă, adică a devenirii (terţul exclus). Amestecul fiinţei cu nefiinţa (realitatea empirică, viaţa pândită de moarte) nu este; excluzând această a treia posibilitate, filozoful alungă teama de moarte, respingând credinţa populară (cultul Marii Mame), care accepta cea de-a treia posibilitate, meixis, amestecul sexelor şi amestecul vieţii cu moartea. 

De remarcat că şi Aristotel a ajuns (în Metafizica, III, 7, 1011 b) la stabilirea acestui principiu logic din cauză că respingea o a treia posibilitate mijlocitoare între idee şi materie (rol care în concepţia lui Platon revenise lucrurilor). Pe scurt, acest tip de disjuncţie exclusivă a devenit, treptat, modul firesc de a vedea lucrurile în cultura europeană. “Reîntoarcerea filozofică la conţinutul principiului terţului exclus, care devenise doar o problemă formală şi abstractă, i se datorează lui Hegel; reîntoarcerea la sensul său religios i se datorează, în schimb, lui Kierkegaard.

Discutând principiul terţului exclus, Hegel îl redă prin disjuncţia sau-sau, desemnare folosită, de altfel, şi de Kant. Însă Hegel consideră că modul acesta dihotomic de a vedea lucrurile nu recunoaşte principiul dialectic al legăturii dintre contrarii şi nici pe cel al depăşirii şi totodată menţinerii acestora (Aufhebung) în sinteză. Critica hegeliană a principiului terţului exclus e rezumată, între altele, în § 119 al Logicii sale.


“În Danemarca, critica hegeliană a terţului exclus a intrat în dezbatere datorită filozofului Frederik Christian Sibbern (1785-1872), unul din profesorii universitari ai lui Kierkegaard. Spre desemnarea principiului terţului exclus, Sibbern folosea disjuncţia exclusivă latină aut-aut. Curând după aceea, polemica a fost continuată, de astă dată din punct de vedere religios, de episcopul Jakob Peter Mynster, care, discutând o recenzie la volumul De autonomia conscientiae (Despre autonomia conştiinţei, 1837) de Hans Lassen Martensen, scris din perspectivă hegeliană, respingea ideea că o mijlocire şi Aufhebung a dihotomiei dintre raţionalism şi credinţa în supranatural ar fi cu putinţă. Şi aici apare formula aut-aut; religia revelată şi raţionalismul sunt considerate contradicţii de nemijlocit. Atât Hans Lassen Martensen cât şi Johan Ludvig Heiberg i-au răspuns, luând apărarea logicii speculative hegeliene şi pledând pentru medierea contradicţiei dintre teism şi panteism. “Ambii pledau pentru un hegelianism adaptat situaţiei, folosind, în acest context, nu doar formula aut-aut, ca sinonim al principiului terţului exclus, ci şi traducerea sa daneză: enten-eller. 
Pornind de la această diferenţiere dintre logică şi etică trebuie înţeles şi conceptul de realitate (Virkelighed), aşa cum e el folosit în Sau-sau. În cartea lui Kierkegaard, realitatea nu e o categorie a logicii (metafizicii), ca în tradiţia idealismului german, la Kant, Schelling şi Hegel, ci o categorie a eticii; nu e doar ceea ce e raţional în natură şi în lumea spiritului, ci ţine de viaţă şi existenţă, aşadar, de contingenţă, nu de necesitate. 

Încă din prima parte a jurnalului, seducătorul Johannes notează următoarea idee: „Ce frumos e să fii îndrăgostit, ce interesant e să ştii că eşti îndrăgostit! În asta constă diferenţa”. Pasajul e caracteristic pentru modul de existenţă al omului estetic, pentru erotismul său reflexiv, nu nemijlocit, precum cel descris în Stadiile erotice nemijlocite. Paradoxal, interesul lui Johannes faţă de Cordelia nu e esenţialmente erotic, ci e mai degrabă o formă de a se vedea pe sine însuşi. Nu Cordelia e obiectul interesului său, ci propria sa desfătare autoreflexivă: „interesantul conţine întotdeauna o reflecţie despre sine, la fel cum în artă interesantul îl cuprinde întotdeauna şi pe artist”, observă Johannes ceva mai încolo. Evident, seducţia lui nu e doar autoreflexivă, ci şi o adevărată artă.
Ceea ce o face pe Cordelia interesantă e tocmai inocenţa ei spirituală, spontaneitatea, nemijlocirea, lipsa de auto-reflecţie. Actul seducţiei constă în primul rând în transformarea ei într-o fiinţă care, devenind conştientă de propria feminitate, suferă aceeaşi reduplicare a eului ca şi Johannes.
În ce mod o seduce însă Johannes pe Cordelia?

Transmiţându-i propria angoasă. Atât estetul A, cât şi Johannes şi Cordelia se străduiesc, pe parcursul naraţiunii, în zadar, să îşi găsească pacea şi să înlăture angoasa de care sunt cuprinşi. Pentru Johannes, angoasa e o metodă de seducţie: o găseşte pe Cordelia liniştită şi mulţumită şi o lasă nemulţumită; îi arată că îi lipseşte ceva, că viaţa ei e incompletă şi că ea însăşi e incompletă. Îi revelează sursa angoasei sale, faptul că propriul ei sine e divizat – fără a vrea sau a putea să i-o domolească. În acest sens, Johannes e mai asemănător lui Socrate (cel descris în Despre conceptul de ironie ca un seducător care le răpeşte tinerilor siguranţa şi nemijlocirea, fără a le da nimic în schimb), decât lui Don Juan.


(Fragment din Introducerea la S. Kierkegaard, Opere, II, Sau-Sau, 2 volume, traducere din daneză de Ana-Stanca Tabarasi, în curs de apariţie la Editura Humanitas).
România literară Nr.28 din 18 Iulie 2008

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s