Alături de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai rezistenţi autori „de sertar” cărora perioada comunistă le-a refuzat geniul şi strălucirea. Apropierea nu este deloc întâmplătoare, dată fiind adâncimea teologică a scrierilor prin care cei doi autori au devenit celebri. Deja transparentă în superbul epistolar întreţinut cu Ion Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora (Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994, 512 pp.), subtil voalată în Scrisori către bunul Dumnezeu (ediţie Ion Vartic, Cluj, Apostrof, 1998, 241 pp.), personalitatea religioasă a lui I.D. Sîrbu explodează aproape pe fiecare pagină a jurnalului ţinut între iarna lui 1983 şi Joia Mare a anului 1989. Pe patul de suferinţă, Gary (numele de alint) îi scria lui Virgil Nemoianu: „acum, de când am în buzunar ‘ordinul de chemare’ şi cel ‘de lăsare definitivă la vatră’, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă, cred că prietenii mei plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă agitând steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!” Ordinul de chemare era aluzia la boala de cancer care l-a răpus cu câteva luni înainte ca România să-şi recapete, într-un anumit sens măcar, libertatea. „Colectiva” era formată de preţiosul grup de amici cunoscuţi la Cluj şi Sibiu („Cercul literar”), pentru şi alături de care a suferit ani de hărţuieli, închisoare şi lagăre de muncă. Despre toate acestea vorbeşte, cu judicioasă brevitate, Nicolae Oprea în Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Piteşti, Paralela 45, 2000)Continuarea în Revista Arca.