(fragment dintr-un articol care va apărea în revista Idei în dialog, august, 2008 )

„Sfârşitul lumii va veni

când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

Patericul românesc[1]

Un personaj ambivalent

Ipoteza încălzirii globale are confirmări certe pe meleagurile noastre. Gestul IPS Nicolae Corneanu de-a se împărtăşi din potirul Bisericii Greco-Catolice a stârnit febra printre ziarişti, membrii Sinodului şi, mai ales, în sânul laicatului ortodox. Manifestările de revoltă faţă de acest demers necanonic au depăşit uluirea societăţii civile la aflarea veştii că acelaşi cleric a fost răsplătit până în 1989 de Securitate pentru a turna confraţi, ortodocşi şi eterodocşi, tineri şi bătrâni, cetăţeni ai lumii fără deosebire de naţionalitate. În 1963, când Nicolae Steinhardt mai era încă la Aiud, organele de anchetă au oferit această caracterizare: „Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare. […] A rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dogmelor pe care încă mai trebuie să le <apere> şi în acelaşi timp să îşi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decît comunismului.”[2] Alianţa cinică cu religia politică a totalitarismului roşu a indignat mai puţin decât concelebrarea cu preoţii românilor uniţi ambivalent cu Roma. Au existat şi declaraţii romantice, desigur, grăbite să vadă într-un defect clar de rectitudine ecleziologică semnul profetic al unirii. Mulţi intelectuali timişoreni a uitat că acelaşi ecumenism oportunist l-a făcut pe IPS Nicolae să părăsească, în 17 decembrie 1989, urbea asediată de tancurile generalilor Stănculescu şi Chiţac de dragul dialogului interconfesional. Ceauşescu venea de la Teheran iar Corneanu pleca la Cairo, lăsând uşile bisericilor închise, iar treptele catedralei gata să primească sângele nevinovat al protestatarilor.

După 1989, IPS Nicolae a încercat să-şi expieze nevredniciile (între care şi caterisirea preotului Calciu-Dumitreasa) printr-o generozitate necondiţionată faţă de solicitările patrimoniale Bisericii unite şi printr-o neobişnuită disponibilitate faţă de intelectualii pro-democraţi, deci antifesenişti, ai tranziţiei. Tabloul faptelor acestui ierarh vârstnic este deconcertant: aderenţă la frazele lui Marx despre religie ca „opium pentru popor”, pe de o parte, şi prietenia tardivă faţă de ideea monarhică, pe de altă parte. Amfitrion al evangheliştilor americani, dar şi patron al unei remarcabile reviste teologice ortodoxe. Laureat al premiului „Pentru întreaga activitate închinată adevărului, dreptăţii şi libertăţii, valori supreme ale umanităţii” oferit de GDS în 1997, IPS Nicolae este autorul unor controversate opinii în domeniul bioeticii. Pe scurt, figura acestui ierarh a dezbinat multe sensibilităţi până la pasul făcut în direcţia „intercomuniunii.” Acest din urmă moment a reuşit să fie proba de turnesol a Ortodoxiei româneşti, divizată între polul gândirii apocaliptice, nelipsită de barbarii retorice, şi mediile ecleziastic concesive, aflate la limita senilităţii dogmatice.

Temporizări sinodale

În rândurile de mai jos doresc să fac doar câteva comentarii privitoare la stilistica dezbaterii teologice din ultimele două luni. Să introducem actorii scenei: IPS Nicolae Corneanu, Sinodul, polul „pro” şi polul „anti,” priviţi cu nedumerire sau ironie condescendentă de jurnaliştii seculari. Mai întâi, mitropolitul Banatului a avut un comportament nu doar ereziarh, ci şi indecent. La început a minţit, negând şi abia apoi reconfirmând veridicitatea relatărilor din presă (ajutate de ubicuitatea camerelor foto digitale). La sfârşitul dramei, a oferit o lamentabilă probă de „pocăinţă” – cu nimic mai prejos decât codicilul de trei paragrafe cu care a comentat cei peste cincizeci de ani de turnătorie în slujba Securităţii. A lăsat impresia că nu acceptă verdictul Sinodului decât forţat de împrejurări, iar nu dintr-o convingere interioară. IPS Nicolae a dat proba slăbănogelii doctrinare de care nici un ortodox nu poate fi mândru. Lipsiţi multe secole de splendorile civilizaţiei apusene, creştinii răsăriteni doresc să rămână binecuvântaţi cu reperele neschimbate ale sfinţeniei: frumuseţea cultului şi perfecţiunea dogmei trebuie să rămână intacte.

IPS Nicolae n-a părut abătut de gândul că diferenţele între Ortodoxie şi catolicism rămân evidente şi pentru cineva cu minimă instrucţie catehetică: infailibilitatea papală, juridiscţia universală a Romei, filioque, dar mai ales transformarea cadrelor duhovniceşti ale Apusului după Vatican II (renunţarea la regula postului, transformarea liturghiei, ş.a.m.d). Fireşte, nimeni nu i-a interzis IPS Nicolae să-l citească pe Charles Péguy ori să promoveze opera ştiinţifică a unui Pierre Duhem. I s-a cerut să înţeleagă doar că dialogul onest între Biserici presupune recunoaşterea punctelor de dezacord. Răgazul de aproape şase săptămâni pe care Sinodul i l-a acordat n-a condus la adâncirea conştiinţei teologice, episcopale şi călugăreşti a IPS Nicolae (în tinereţe, traducător al Sf. Ioan Scărarul). Când declaraţiile unui ierarh ating acest record de coerenţă interioară şi argumentaţie etică este greu ca el să câştige respectul publicului, chiar şi cel neangajat în controversa euharistică.

Dacă ar fi fost judecat după litera canoanelor, IPS Corneanu se putea alege cel puţin cu o admonestare fermă. N-a fost să fie. Cu excepţia IPS Bartolomeu Anania, Sinodul a văzut altfel acest autogol notoriu al episcopului timişorean. După cum ne-au obişnuit şi în cazul discuţiei despre Biserică şi Securitate, ierarhii au tăcut. Elementele de pragmatică a comunicării au rămas cantonate la  un nivel precar. Imobilitate rece de-o parte iar, la celălalt pol, frământare febrilă potenţată de mediul atât de dinamic al Internetului. Un număr pletoric de bloguri au tras semnale de alarmă, în timp ce situl Patriarhiei române a preferat să ignore semnele de întrebare. Teama că lucrurile se vor muşamaliza a inflamat mediile monahale, rămase în mod tradiţional vigilente faţă de alunecările doctrinare ale conducătorilor Bisericii (mai grave decât greşelile morale de ordin personal). Călugări venerabili, duhovnici iubiţi şi respectaţi, vetre mănăstireşti unde rugăciunea şi contemplaţia au rămas vii şi-au exprimat îngrijorarea faţă de starea de fapte din BOR. Peste 56 de asociaţii şi fundaţii, la care s-au alăturat mai mult de 100 de mănăstiri, au cerut caterisirea IPS Nicolae alături de PS Sofronie Drincec (învinuit pentru concelebrarea cu greco-catolicii), ambii acuzaţi de apostazie. Alţii, mai moderaţi, au aşteptat măcar o sancţiune prin retragerea la o mănăstire. Tonul pledoariilor „contra” n-a fost întotdeauna acelaşi: smerenia şi cumpătarea, pe de o parte, au fost contrazise de vehemenţe isterice (cum ar fi aluziile la porţile iadului ori profeţiile despre soarta cadavrelor de episcopi eretici, pe care nici viermii nu-i mănâncă, ş.a.m.d.). Lipsa unui dialog transparent cu reprezentaţii laicatului şi, mai ales, cu păstorii spirituali ai turmei ortodoxe din ţară şi de peste hotare, limbajul evaziv, codificările eufemistice, tăcerile asurzitoare ale teologilor de catedră – toate acestea au alimentat suspiciunea că decizia finală va fi supusă judecăţilor politicianiste.

Trustul media „Basilica” a reflectat cu atenţie modică această dispută. Cancelaria patriarhală n-a girat nici ideea unei vizite la muntele Athos, pentru discuţii între Patriarh şi autorităţile duhovniceşti ale peninsulei greceşti. Pe acest fundal s-a născut teama că sentinţa finală va face ca nu adevărul mărturisirii Bisericii Ortodoxe despre Hristos să prevaleze, ci nevoia de adecvare la priorităţile geopolitice imediate (relaţia cu Vaticanul, în primul rând). Ca şi în disputa despre dosarele CNSAS, practica temporizării a avut efecte ambivalente. Sub silentio, unii au citit confirmarea complicităţii dintre episcopi, iar alţii au sperat mimat soluţia unei reconcilieri miraculoase. Rezultatul final? Sinodul dezavuează gestul mitropolitului Corneanu, invocă o presupusă pocăinţă individuală şi promite aplicarea canoanelor cu proxima ocazie. Tonul căldicel al documentului oficial n-a recâştigat, în mod sigur, încrederea radicalilor, dar transmite Bisericilor surori hotărârea de a nu tolera pe viitor asemenea iniţiative necanonice şi unilaterale.

Socialism şi ecumenism

Cei care şi-au declarat simpatia faţă de gestul IPS Nicolae Corneanu au fost nu doar câţiva scriitori bănăţeni, ci şi o mare parte din clerul şi laicatul Timişoarei. În numeroase alte părţi ale României credincioşi mai mult sau mai puţin îmbisericiţi şi-au exprimat solidaritatea. N-a fost vorba niciodată doar despre „elite urbane” cu orientări pro-ecumeniste. Deşi bine-intenţionată, ca pornire sufletească, teoria ecleziologică şi viziunea duhovnicească a acestui grup nu se susţine. Biserica Ortodoxă Română nu-şi poate asuma rolul de avangardă într-o reflecţie teologică crucială pentru identitatea creştinismului răsăritean. În plus, nimeni nu mai poate trece cu vederea în 2008 miopia ecumenismului instituţional. Nu este aici locul unei istorii detaliate, dar putem observa aplecarea membrilor acestui curent spre relativism epistemologic, practici economice de tip socialist, incapacitatea pronunţării adevărului din grijă pentru „binele comun” tot mai vag şi nedefinit.

Suntem foarte departe de epoca în care pr. George Florovsky dezbătea cu teologul elveţian Karl Barth fundamentele scripturistice ale Crezului niceean. Deriva majoră a mişcării ecumenice a fost sesizată şi de cei mai deschişi autori ai Ortodoxiei secolul XX. Într-o scrisoare datată 12 februarie 1968, pr. Andrei Scrima îi mărturisea ieromonahului Benedict Ghiuş următoarele: „pentru mine, cel puţin, lucrarea Duhului nu mai trece neapărat astăzi prin servituţile aparatului ecleziastic oficial, aparent, kirchenpolitisch; ecumenismul, de pildă, după perioada de foc a marilor riscuri creatoare, tinde să devină rutină, Conseil Oecuménique des Eglises, neinteresant şi apăsător, e locul unei sterilităţi spirituale şi al unei confuzii doctrinale.”[3] Nimeni nu poate să nu îşi amintească modul în care relaţiile externe ale BOR s-au salvat între anii 1965-1989 prin ataşamentul faţă de ideologia marxistă a luptei pentru pace. S-a născut în acei ani o generaţie întreagă de clerici ataşaţi valorilor ecumenice din raţiuni de oportunism personal. Birocraţii aparatului eclezial au cedat treptat unei viziuni holistic-egalitare despre religiile lumii, eliminând nu doar triumfalismul bizantin, ci şi logica elementară a competiţiei. Întrunirile interconfesionale s-au supus unor „planificări raţionale” de la centru, fiind tot mai mult detaşate de preocupările poporului viu al lui Dumnezeu. Idealuri precum eliminarea discriminării şi reducerea efectului de seră au început să înlocuiască discursul tradiţional al Bisericii despre suflet, vindecare, mântuire.

Judecată după roade, apartenenţa Bisericii ortodoxe la World Council of Churches pare complet nejustificată, costisitoare şi inutilă. Banii şi energiile organizatorice cheltuite pentru aceste angajamente publice ar merita oricând o destinaţie concretă: de la un hidrofor donat palestinienilor creştini din Israel, până la burse de limbă greacă oferite studenţilor români la Atena. Universalitatea abstractă a creştinismului anulează particularităţile bisericilor concrete, construite şi populate din făpturi unice, cu griji şi angoase neplanificate pe următorul cincinal. Ecumenismul condamnă astăzi misionarismul drept prozelitism, legând astfel mărturisirea persuasivă a credinţei Bisericii de sentimentul culpei (urmărirea tipic capitalistă a propriului „profit”). În acest fel, s-a născut casta liderilor religioşi transformaţi în manageri ai incertitudinii. Dispare riscul, curajul întreprinderii, aventura căutării personale. Era firesc aşadar ca mulţi tineri convertiţi după 1989 să nu poarte la inimă ideile clericilor transformaţi în comis-voiajori ai birocraţiei ecleziastice. (va urma)

Mihail NEAMŢU

(textul integral va fi publicat la 06.08.2008, simultan cu apariţia numărului Idei în dialog, luna august, a.c.)