Modernii au o relaţie ambiguă cu poezia religioasă. Suspectă de tezism, predispusă către euforii lirice, acest gen literar răpeşte cu greu sensibilitatea contemporanilor şi pătrunde foarte rar în actualitatea dezbaterilor estetice. Între teologii secolului XX, preocupaţi de recuperarea poeziei ca modalitate privilegiată a limbajului sacral, merită menţionat Hans Urs von Balthasar (1905-1988), cel care a insistat asupra coincidenţei între percepţia frumuseţii – ordine divină comprimată – şi experienţa deopotrivă istorică şi metafizică a adevărului revelaţiei. Dacă von Balthasar a comentat operele unor poeţi ca Dante (1265-1321), Gerard Manly Hopkins (1844-1899) sau Charles Péguy (1873-1914), exegeţii ortodocşi ai secolului XXI au la îndemână operele mai puţin cunoscute, dar foarte importante, ale monahilor sirieni Efrem (306-373) şi Roman Melodul (sec. VI), imnele bizantinului Ioan Damaschinul (676-749) sau, mai aproape de noi, scrierile dr. Vasile Voiculescu (1884-1863). Orice încercare de apropriere culturală şi împrospătare liturgică a spiritualităţii Răsăritului creştin nu poate ignora calofilia acestor autori.

Recent, doi traducători români – Cristina Rogobete şi Sabin Preda – au decis să ne ofere un volum cu selecţii din Imnele scrise la marile sărbători de cuviosul Roman Melodul. Cine este autorul? Diacon al bisericii „Anastasis” din Beirut, mutat apoi în lăcaşul dedicat Fecioarei Maria din cartierul Kyros al Constantinopolului, Roman a fost o celebritate a Bizanţului, canonizat şi apoi comemorat la 1 octombrie de Biserica ortodoxă ca sfânt protector al muzicii – arta care „cuprinde toate ştiinţele, dintre care una este geometria” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Cantautor ecleziastic, Roman Melodul a scris texte pentru Paşte, Crăciun, Bobotează sau Buna-Vestire pe care astăzi credincioşii le cunosc mai mult „din auzite” decât printr-o lectură aplicată. În plus, fără această întreprindere salutară a Cristinei Rogobete şi a lui Sabin Preda, întâlnirea cu textele de limbă greacă ale autorului ar fi rămas privilegiul clasiciştilor şi, poate, al unei duzine de autodidacţi.

Prefaţată pentru un public introdus deja în universul plin de metafore şi simboluri al teologiei, cartea include paisprezece texte de festival liturgic şi o rugăciune aparte. Limbajul tehnic denumeşte prin condac (în elină: kontakion) acele stihuri metrice, grupate în optsprezece până la treizeci de strofe (în elină: oikoi) compuse cu precădere pentru slujbele de priveghere (pannychis) ale marilor praznice. Poate cel mai cunoscut condac este cel cântat la Naşterea Domnului (glasul 3, în cântarea psaltică), redat în limba română fără rima originală: „Fecioara astăzi / pe Cel mai presus de fiinţă naşte / şi pământul / peşterea / Celui neapropiat aduce / îngerii cu păstorii / slavoslovesc / şi magii cu steaua / călătoresc / Căci pentru noi / S-a născut / Prunc tânăr / Dumnezeu Cel mai ’nainte de veci (pro aiōniōn Theos).” Aşa cum observă traducătorii volumului, Roman Melodul introduce o structură chiastică în centrul unei confesiuni dogmatice, din care figura lui Iisus Hristos reiese cu atributele divino-umane integral păstrate (fiind deopotrivă infans, dar şi Cel vechi de zile). În mod evident, Roman Melodul utilizează în producţia sa literară toată bogăţia de referinţe biblice accesibile unui erudit. Aluziile la Vechiul şi Noul Testament sunt abundente iar aparatul critic ajută identificarea citatelor. Paradoxul, oximoronul şi hiperbola apar toate pentru iluminarea misterului christic.

Unde îl regăsim pe Roman Melodul în poezia contemporană? Românii se gândesc, inevitabil, la imnele-havuz ale lui Ioan Alexandru: la început spontane şi genuine, dar mai apoi intens ornamentale. Viitorul limbii noastre este, de aceea, chemat să răscumpere candoarea maeştrilor bizantini.

Mihail NEAMŢU

(recenzie publicată în revista Dilemateca, iunie 2008).