„Obsesia notorietăţii alungă dorinţa de instrucţie şi etosul admiraţiei”

Cristina LAZURCA în dialog cu Mihail NEAMŢU, eseist.

În conferinţa ta ai hotărât să vorbeşti despre elite. Nu crezi că este cazul să existe totuşi o preocupare mai insistentă pentru consumul cultural de masă?

Eu nu vorbesc numai despre elite. Vorbesc şi despre spiritul public şi plec de la premisa că există o degradare a instituţiilor noastre care pot menţine o atmosferă culturală, civică şi academică cât de cât respirabilă. Din păcate, nu putem evita diagnosticul: asistăm la o degradare fără precedent a spiritului public. Acest lucru se vede în presă, în calitatea limbajului folosit de actorii publici – mă refer aici la politicieni, la demnitari, la membrii administraţiei, jurnalişti şi chiar la profesorii universitari plimbaţi prin studiourile TV centrale sau teritoriale. Sărăcirea lexicului, relativizarea acută a sistemului de referinţe, strâmtorarea cadrului de dezbatere, absenţa judecăţile ancorate în problematica vastă a globalizării lumii noastre, toate acestea se datorează absenţei unor voci care să se impună standarde veritabile. Reprezentanţii elitei sunt mult mai puţin mediatizate decât am avea nevoie. Pledoaria mea este următoarea: în situaţia actuală, în care foarte greu mai poate fi urnită inerţia instituţională, trebuie plecat de la oameni. Sunt de acord să facem noi proiecte, să regândim felul în care se cheltuieşte bugetul public – aşa cum se ştie, administraţia locală are un buget pentru cultură. Mai întâi de toate, însă, trebuie identificaţi oamenii care să poată fi purtători de mesaj şi formatori de opinie.

Adică tot elitele…

Da, oamenii validaţi într-un circuit internaţional, capabili să exprime neliniştile unor generaţii luate prea uşor de val. Numai figurile în căutarea perfecţiunii pot face o operă de persuasiune – iar aici am în vedere nu doar inteligenţa savanţilor, ci în primul rând excelenţa existenţială, oamenii capabili să devină modele pentru o tânăra generaţie. Gândiţi-vă ce plictisitoare este galeria idolilor de mucava pe care atâţia adolescenţi îi cultivă în absenţa unor repere fundamentale. Este inevitabil să te mişte Jim Morrison dacă n-ai citit Meister Eckhart ori să te pasioneze curentul „thanatologic” Emo când ai uitat să mai treci pe la cimitir cu Patericul, Filocalia sau cartea de rugăciuni în mână. Ne trebuie calitate, profunzime şi deschideri cu adevărat durabile. Centrele culturale se pot renova uşor pe dinafară, dar ce vom face cu substanţa? Probabil, aşa cum anticipa academicianul francez Marc Fumaroli, vom accepta redefinirea noţiunii de cultură într-un sens foarte „pop.” Dacă sunt bani putem clădi mâine mai multe săli de expoziţie, teatre, biblioteci, fără ca acest lucru să schimbe neapărat starea deplorabilă a spiritului public.

Există un blocaj de comunicare între diferitele alveole ale ţesutului cultural românesc, iar cei care pot să facă un legato sunt tot oamenii competenţi. Elitele nu reprezintă o ficţiune nostalgică – asemănătoare geniilor din poezia romantică. Aceşti oameni sunt profesioniştii care există, dar trebuie doar identificaţi printr-un sistem de reală competiţie. Să ne gândim la succesul violonistului „Stradivarius” din Braşov: tânărul Alexandru Tomescu. El s-a validat în Occident înainte de-a fi aplaudat cu fiori la Ateneul Român. Fiind un liberal clasic din perspectiva doctrinelor economice cred că trebuie să lăsam piaţa să valideze aceste valori, iar nu neapărat structurile birocratice, cronofage, mioape ale statului. Investiţia privată a unor firme în potenţialul tinerelor elite a dus în America la explozia creativităţii, a centrelor de inventică, a superlativelor în ştiinţă. La noi însă elitele şi experţii sunt validaţi nu de piaţă, ci de o comisie ministerială haşurată politic în cele mai servile moduri. Din acest motiv, elitele culturale se deprofesionalizează adesea şi caută refugiul în zona de business. Până nu este prea târziu, va trebui să le captăm energiile pozitive prin proiecte de anvergură sau măcar prin dezbateri consistente – cele propuse în zona media, de presă, de revistele culturale, de şcolile de vară, ş.a.m.d.

Elitele aşadar trebuiesc mai întâi formate, crescute, educate. Ai putea stabili un traseu de lecturi obligatoriu de parcurs în formarea unui tânăr?

Fiind un conservator, cred în ideea de canon ospitalier, în sensul definit de profesorul Virgil Nemoianu. Este, mă tem, obligatoriu să parcurgi un drum al formării înainte de-a emite pretenţii de leadership. Este firesc, bunăoară, să începi prin a învăţa limba maternă: nu poţi ocoli nici gramaticile, nu poţi evita nici operele marilor scriitori, nu poţi rata întâlnirea cu marea poezie, nu poţi suprima contactul cu literatura clasică. Pentru a ajunge la un prag necesar, dar nu suficient – acela reprezentat de fluenţă ideatică şi inteligenţă critică – trebuie să asumi un parcurs în vecinătatea marilor vârfuri. Pentru tinerii cu alte preocupări decât cele strict literare – cei pasionaţi de cinematografie sau arte frumoase – nu pot da sfaturi, dar aş evoca însemnătatea instinctului cultivat la şcoala conservatoare, care pledează pentru întâlnirea cu tradiţia. Evident, există diferite vârste pentru parcurgerea unui canon – lectura lui Homer este dificilă pentru oricine nefamiliarizat cu istoria şi civilizaţia grecilor antici. Relectura Iliadei se impune aşadar la fiecare deceniu – tocmai pentru a ne rafina instrumentele de cunoaştere şi modalităţile de expresie ale sufletului.

Studiul trebuie să ţină de o cultură sufletească, nu de reflexul arhaizant al monumentalizării. Una este percepţia operei lui Dostoevski când ai doar 16 ani – o vârstă bântuită adesea de porniri nihiliste sau pulsiuni de autodistrugere – şi alta este relectură aceluiaşi scriitor în anii maturităţii, atunci când poţi identifica mai uşor trama politică a dialogurilor din romanul „Demonii” de exemplu. În sfârşit, putem avea şi lectura metafizică, poate chiar mistică sau religioasă a aceluiaşi Dostoevski atunci când asumi înţelepciunea senectuţii. Relectura este aşadar de neocolit pentru cineva care se instruieşte zilnic. Dacă un tânăr vrea să studieze filosofia sau teologia, canonul european nu este, sper, foarte greu de bănuit: fără Platon şi fără Evanghelii nu poţi începe defrişarea nici unui teritoriu important al gândirii occidentale. Canonul trebuie aşadar aprofundat înaintea oricărui exaltat proiect de deconstrucţie. Înainte de-a renunţa la tradiţii socotite astăzi caduce, ar trebui să ne oferim răgazul adâncirii temelor esenţiale ale culturii occidentale: dreptatea, adevărul, fraternitatea, iubirea, mântuirea – iată doar câteva subiecte de reflecţie şi meditaţie. Numărul mare de traduceri din ultimii 20 de ani ne ajută să nu rămânem doar la indicaţiile primite în anii de şcoală.

Cât de importantă crezi că este în formarea unui tânăr relaţia maestru – discipol?

Dacă există un lucru foarte important la tinereţe, acela este o dorinţă intimă de-a face ucenicie, de-a asuma un discipolat, de-a căuta să creşti într-un sol plin de seve. Mi se pare esenţial faptul de-a recunoaşte devreme în viaţă prezenţa unor oameni excepţionali – eroii, sfinţii, cărturarii dedicaţi erudiţiei, simplitatea inimilor jertfite unui ideal. Ideologia comunistă a contestat prin egalitarismul invidiei acest etos al admiraţiei. Am acceptat reducerea la numitorul comun, adică la pragul de jos al conştiinţei noastre individuale sau colective. Acest lucru explică lehamitea multor profesori, care au obosit să încurajeze tinerii sau cinismul multor tineri care nu mai găsesc nimic de apreciat în profesorii lor. Comunismul ne-a tăiat apetitul de-a ne lăsa surprinşi, de-a căuta maeştri, de-a ne lăsa instruiţi. Timp de patruzeci şi cinci de ani, ideologia, partidul şi liderul suprem ne-au oferit, chipurile, răspunsuri la toate întrebările vieţii. Astăzi trebuie să ne facem vrednici de jertfa celor ucişi în închisori. Pedagogia oricăruia dintre noi se cuvine să redescopere atât în elev cât şi în profesor disponibilitatea pentru instrucţie. În primul rând discipolul este cel care se lasă învăţat – atitudinea de învăţăcel se verifică în puterea de-a iubi şi de-a asculta. Obsesia notorietăţii alungă dorinţa de instrucţie şi etosul admiraţiei. Dacă refuzi însă căutarea celebrităţii imediate poţi dobândi bucuria de-a a-ţi pune biografia între paranteze şi, în cuvintele lui Constantin Noica, de-a scrie la poarta casei tale: „primim marfă”.

A existat în viaţa ta o persoană pe care s-o consideri maestru, care te-a ajutat să te descoperi pe tine însuţi?

Au fost mai mulţi. Nu pot da aici numele celor, slujitori ai altarului sau simpli monahi, m-au ajutat în plan spiritual prin rugăciunea, dragostea şi sfatul lor. Au fost profesori care m-au ajutat printr-un tip de emulaţie liberă, exigentă dar fără constrângeri formale. În liceu am fost marcat de întâlnirea cu membrii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Arad, între care cea mai pregnantă şi modestă prezenţă mi s-a părut a fi scriitorul Virgil Gheorghiţă. Elev al lui Lucian Blaga, student la teologie, el a fost arestat de Securitate la vârsta de 22 de ani şi s-a trezit cu cei mai frumoşi ani ai vieţii petrecuţi la Gherla sau Aiud… Discuţiile cu acest martor viu al generaţiei interbelice m-au întărit lăuntric şi mi-au arătat că generaţia noastră, fără să cadă într-un paseism orb, are obligaţia conectării la tradiţie. Pe parcursul facultăţii am întâlnit colegi alături de care am căutat împreună cum se gândeşte o problemă filozofică, cum se pune o întrebare teologică, cum se formulează un răspuns istoric. Profesorul Virgil Ciomoş m-a învăţat, în seminariile despre Aristotel, cum anume se poate evita locul comun, banalitatea soluţiilor vulgare la întrebările filozofiei. De asemenea, am fost profund marcat de erudiţia excepţională şi de amploarea viziunii diac. Ioan Ică Jr, odinioară profesor de teologie dogmatică şi spiritualitate creştină la Universitatea din Cluj. În anul 2000, i-am întâlnit la şcoala de vară de la Tescani pe domnii Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici, alături de care am învăţat valoarea generozităţii şi însemnătatea dialogului viu, nefabricat, catalizator în sens profund. După 2001, am avut parte în afara ţării de întâlnirea cu pr. Andrew Louth, profesor de teologie patristică la Universitatea din Durham, dar şi de nenumărate dialoguri cu bioeticianul Tristram Engelhardt Jr., care predă la Rice University în Houston, Texas. La întoarcerea mea în ţară am trăit împreună cu mai mulţi prieteni şi colegi emoţiile legate de resuscitarea instituţională a disciplinei istoriei religiilor, promovată mulţi ani de revistele Archaeus şi Studia Asiatica. În acest grup am dobândit nu doar o conştiinţă mai sobră legată de rigorile ştiinţei, ci şi disciplina ingrată a solidarităţii.

Colaborezi cu ziarul „Cotidianul”. Nu ţi-e teamă că rutina publicării unui articol în fiecare săptămână ar putea frivoliza gândirea ta academică?

Nu am temeri profunde, dar nu sunt nepăsător la observaţiile critice. Ştiu că un asemenea angajament poate dăuna uneori imaginii unui cărturar pentru că luarea de atitudine în spaţiul civic sau chiar în sfera politică nu poate fi neutră. Mi-am asumat însă acest risc – acela de a nu fi pe placul tuturor, nici măcar pe al meu. Totuşi, a fi prezent în spaţiul public are resorturi psihologice foarte evidente. Sunt oameni reactivi şi energici care răspund rapid la mai multe tipuri de interpelări – de la epistolarul privat, pe email, până la interviuri radiofonice. Mulţi oameni cu prestigiu academic au făcut exerciţiul angajamentului civic – Nae Ionescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic şi atâţia alţii. Nu îmi permit să fac vreo comparaţie, dar în lumea noastră sunt mari profesori precum Umberto Eco care, deşi invitat la „Collège de France”, acceptă să publice regulat în La Stampa sau Corriere della Sera. Autori britanici pe care îi preţuiesc – istoricii Michael Burleigh sau Niall Fergusson – publică fără reticenţe în Daily Telegraph sau The Times. În „Cotidianul” am libertatea de-a publica „pastile” despre teme nu doar circumstanţiale, ci şi esenţiale. Când ziariştii resimt tentaţia frivolităţii şi a exprimării neîngrijite iar televiziunile îi răsfaţă pe debitorii de fraze stupide sau ceţoase, am socotit ca fiind o datorie să apăr cu cele mai modeste mijloace ale scrisului ceva din demnitatea jignită a limbii române şi nevoia de sobrietate a multor cititori contemporani. Sper aşadar ca efortul să nu fie de prisos.

A consemnat, Cristina LAZURCA.

Arad, 5 mai, 2008.

(O versiune prescurtată a dialogului a apărut în Glasul Aradului)