EDIŢIE REVĂZUTĂ ŞI ADĂUGITĂ, ED. POLIROM, 2008.

Notă lămuritoare

 

Recepţia contradictorie de care s-a bucurat prima ediţie a „Bufniţei din dărâmături” l-a îndemnat pe autor să accepte provocarea unei noi ediţii. S-ar cuveni, înainte de toate, să spun care este originea acestui titlu. „Bufniţa” evocată de Psalmului 101 (în ediţia Septuaginta) nu reprezintă un simbol al Minervei, aşa cum au crezut unii. Cucuveaua filozofică începe să zboare doar la lăsatul serii – o metaforă aşadar nepotrivită pentru vârsta tinereţii. Nu despre geniul retrospectiv al gândului filozofic, ci despre natura profetică a cunoaşterii teologice am vrut să vorbesc aici. „Bufniţa din dărâmături” evocă mai degrabă imperativul vigilenţei sau, în limbaj teologic, conştiinţa neptică. Patroana acestor rânduri locuieşte în copacul vieţii, migrând frecvent doar cu bilet de întoarcere către pomul cunoaşterii. „Dărâmăturile” sunt evident spaţiul lăuntric şi exterior lăsat în urmă de trauma experienţei totalitare, care atârnă foarte greu pe lângă toate celelalte crize de identitate ale Bisericii în modernitate. Din acest motiv am suplimentat subtitlul cărţii cu expresia: „insomnii teologice în România post-comunistă.” Ca mulţi alţi contemporani trecuţi prin experienţa unui utopii barbare, am făcut la propriu şi la figurat experienţa insomniei, niciodată lipsită de riscuri. M-am străduit ca aceste insomnii să capete un caracter teologic, trăind într-o lume care s-a pus „la adăpost de veşnicie” (Ana Blandiana).

Importante îmi par desch<iderile către o hermeneutică ortodoxă a modernităţii, îndatorată tradiţiei primului mileniu creştin, dar deloc captivă unui mit al „vârstei de aur.” Parteneri nemijlociţi ai acestei conversaţii vii – prieteni, rude sau colegi de generaţie – m-au încurajat să nu dispreţuiesc urmele acestor fremătătoare căutări din prima tinereţe. Cred cu tărie faptul că discursul profetic nu trebuie confundat cu etica revoluţionară a Europei post-iluministe. Biserica nu cunoaşte revoluţii, ci doar înnoiri lăuntrice pentru care motorul conştiinţei este nu fariseismul, ci pocăinţa sinceră a mădularelor sale. Instinctul prudenţei ne face, aşadar, să rezistăm tentaţiei „circularelor” sau „manifestelor” bazate pe ideologii protestatare, chiar şi acolo unde nedreptatea pare strigătoare la cer. Critica nevredniciilor unui veac nu trebuie să angajeze o perspectivă sectară sau dezabuzarea teribilistă. Altminteri, discursul isteric – consacrat în epoca tranziţiei româneşti de inomabili vânători de „anticrişti” – aboleşte asceza discernământului, porunca iubirii de vrăjmaşi şi raţiunea practică, aflată mereu în căutarea de soluţii salvatoare. Se cuvine să fim, aşadar, constructivi chiar şi în ultima fărâmă de tristeţe sau disperare. Avem nevoie de umilinţă pentru ca mustrarea să transforme inimile, iar nu să rănească doar sensibilităţile colective sau orgoliile individuale.

Mihail NEAMŢU

(extras din Cuvântul înainte al cărţii)