Context geopolitic

A greşit Biserica Ortodoxă „dezaprobând” apariţia Versetelor Satanice ale lui Salmon Rushdie? Dacă nu, atunci a fost momentul bine ales? Dar limbajul în care s-a exprimat acest efort de vigilenţă critică? Anumiţi comentatori s-au grăbit să observe că, deşi ierarhia s-a instalat într-o adâncă tăcere faţă de chestiunea colaborării cu fosta Securitate, Patriarhia are timp pentru lectura noilor traduceri de carte străină. Alţii s-au gândit să apropie numele PF Daniel de Ayatolahul Khomeini şi Biserica de instituţia cenzurii de tip Hezbolah („partidul lui Dumnezeu”). O banală declaraţie de presă a fost asemuită cu fatwa aclamată de zeci de mii de clerici şi agitatori islamici din 1988 încoace – cu liderul Al-Quaida Ayman al-Zawahiri aflat printre cei mai vehemenţi contestatari.

Comparaţia atât de facilă între Ortodoxie şi Islam a revenit, deşi într-un sens pur retoric, complet nejustificat de argumente istorice sau teologice. De ambele părţi ale baricadei, lumea pare să uite de persecuţia creştinilor răsăriteni contemporani din ţări precum Turcia, Egipt sau Palestina. Sunt ignorate cu egală detaşare diferenţele de etică teologică între Islam (simbolizat de omniprezenta sabie) şi creştinism (rezumat de porunca iubirii vrăjşmaşilor şi a iertării „de şaptezeci de ori câte şapte”). Avea atunci nevoie Biserica Ortodoxă Română să redeschidă dezbaterea atât de aprinsă asupra drepturilor cultelor religioase prin invocarea art. 13 al Legii nr. 489/2006? Era oare oportună lansarea unei agende străine de interesele imediate ale Ortodoxiei în dialogul cu instituţiile seculare şi reprezentanţii societăţii civile? În sfârşit, nu putem suspecta de ipocrizie reacţia de indignare a unor apostoli ai modernităţii recente, incapabili de o profundă analiză auto-critică atunci când vine vorba despre dilemele coabitării şi exigenţele personale ale libertăţii?

Occident versus Orient

Este oarecum surprinzător că un autor atât de îndepărtat precum Sir Ahmed Salman Rushdie (n. 1947), scriitor de origine indiană şi de limbă engleză, a intrat în atenţia responsabililor din Dealul Mitropoliei. Biografia lui Rushdie exemplifică câteva teme specifice dezbaterii „Occident versus Orient.” Copleşit de premiile primite în străinătate, dar condamnat la moarte în ţări precum Pakistan sau Iran, Salman Rushdie evocă melancolia unui exil interior, fiind incapabil să asume fervoarea ritualică a coreligionarilor săi. Într-un interviu cu jurnalistul american Charlie Rose, autorul britanic vorbeşte despre nevoia de-a înţelege rădăcinile sale asiatice, copilăria în Bombay, dar şi înstrăinarea tipică pentru un apusean faţă de pietatea strămoşilor. Sarcastic sau resemnat, Rushdie este un intelectual public de persuasiune atee, apostat pentru credincioşii mahomedani, devenit printr-un concurs de împrejurări greu de rezumat o celebritate literară în circuitul internaţional. Contestat pe criterii estetice şi politice, Rushdie rămâne un autor inconturnabil pentru începutul de secol XXI, când discursul post-colonial şi contestarea ultimelor teocraţii produc titluri prime time.

Publicarea în limba română a „Versetelor Satanice” (1988) putea fi anticipată cu uşurinţă. Traducerea a urmat foarte natural ritmul negoţului de idei pe care cultura noastră îl întreţine cu Occidentul de mai bine de două sute de ani. Expresia „sapere aude” a fost relansată de iluminism cu multe veacuri în urmă. Nimeni n-a putut opri conversaţia liberă a lui Vasile Conta sau Titu Maiorescu cu operele filozofilor sceptici post-kantieni, nici dialogul lui Eminescu cu romanticii germani îmbibaţi de metafizica revoltei. Multe voci europene dizidente faţă de tradiţiile religioase abrahamice – Voltaire, în primul rând – s-au bucurat de atenţia mefientă a unor episcopi ortodocşi din secolul XIX. Cum putea fi Rushdie o apariţie neaşteptată pe scena culturii române în 2008? De ce a simţit BOR nevoia transmiterii unui semnal de îngrijorare?

Versetele cui?

Răspunsul se află poate în câteva pasaje din „Versetele Satanice.” Întâi de toate, „Satanic Verses” reprezintă o prelucrare imaginară plecând de la un episod aparent real din viaţa fondatorului religiei islamului. Recitând Sura intitulată „Stelele”, Mohamed pune această întrebare: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza şi cealaltă, Manat, a treia? (Coran, 53.19-20, trad. rom.: George Grigore)” Cele trei zeităţi feminine la care face referire textul erau obiectul unei asidue practicii idolatre în Arabia. Orientalistul scoţian William Muir (1819-1905), specializat în istoria primului califat, a identificat aceste cuvinte cu „versetele satanice,” întrucât Mohamed le-a retractat ulterior ca pe nişte glose inspirate de diavol, iar nu de familiarul înger al revelaţiei, Gabriel. Deşi bine primite de tribul Qurayš din oraşul Mecca în anul 630, aceste cuvinte contestau monoteismul stabil al profetului, care s-a pocăit mai târziu pentru eroarea de-a fi ascultat glasul ispititorului (Coran 22.52).<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–>

Rushdie explorează în termeni umoristici acest subiect vast pentru istoria religiilor: cum şi cine înregistrează o revelaţie? Care este rolul creativităţii lingvistice şi interpretative a redactorului unui text sfânt? Vădita failibilitate a lui Mohamed lasă loc multor interpretări cinice, din care reiese cu elocvenţă faptul că numitul profet (Mahund, în proza lui Rushdie) rămâne până la urmă un ignorant analfabet, obsedat de normarea centralistă a unei naţiuni dezbinate, incapabil să discearnă între divin şi demonic (de unde umbra lui Saladin). Rushdie parodiază aşadar complicaţiile naşterii unei cărţi sacre pentru musulmani, precum şi slăbiciunile personale ale fondatorului acestei religii, de la relaţia cu femeile (şi practica poligamiei) până la înclinaţiile antisemite.

De la umor la nihilism

Autorul Versetelor Satanice confruntă prejudecăţile celor mulţi prin distanţarea de o lume pe care n-o înţelege. Procedeul literar este deopotrivă vechi, dacă ne gândim la puseul anti-ascetic al deriziunii din lucrarea lui Gustave Flaubert, La Tentation de saint Antoine (1874) şi, mai nou, dacă ne amintim de ironia vulgară din „Evangheliştii” Alinei Mungiu. Caricaturizarea „străinului” din punct de vedere religios este un demers specific discursului modern şi antic, în egală măsură. Texte foarte vechi vorbesc cu aceeaşi vehemenţă despre superstiţie, păgânism sau zeii cetăţii. III Regi 18, 27 îl arată pe Ilie batjocorind profeţii lui Baal, aşa cum dialogul Eutyphron de Platon îl prezintă pe Socrate disputând cu o uşoară condescendenţă temeiurile religiei civile din Atena. Chiar Noul Testament îl prezintă pe Iisus vituperând împotriva fariseilor („morminte văruite”) într-un limbaj letal.

Nu este nimic nou în faptul că religiile se nasc printr-o erupţie şi, respectiv, asumare consecutivă a diferenţelor dintre numeroase teologii sau cosmologii disponibile pe piaţă. Unii contestă credinţa prin argumente de ordin filozofic în timp ce alţii o fac din interiorul unei alte religii (individuale, etnice sau universale). Modernii sunt provocatori nu prin oferta unui sistem alternativ la religia contestată, ci prin surparea – când nihilistă, când ludică – a oricărui temei de încredere într-o altă transcendenţă decât cea mediată istoric sau cultural. Întâmplător, romancierul Rushdie are un umor genuin, deşi poate numai pentru publicul infidel. Ceea ce stârneşte pasiunea este faptul că autorul adaugă mereu la dispreţul reflexiv-teoretic faţă de miturile mohamedanilor o puternică aversiune politică faţă de „societăţile intolerante şi lipsite de pluralism.”

Reacţia Bisericii poate fi înţeleasă ca gest de rezistenţă împotriva ideologiei emancipării cu orice preţ de „iluziile tradiţiilor religioase”. Poate nu batjocura muşcătoare la adresa lui Mohamed a declanşat reacţia BOR, date fiind pamfletele bizantinilor la adresa aceluiaşi personaj. Patriarhia a exprimat cu voce tare o mirare interioară tot mai acută: creştinismul primului mileniu este chemat să convingă într-o lume unde hermeneutica suspiciunii proliferează fără oprelişti. Nu despre Rushdie este vorba în dezaprobarea apariţiei româneşti a Versetelor satanice, ci despre angoasa unui corp religios confruntat cu dilema supravieţuirii în mijlocul unei culturi pentru care nimic nu rămâne sacrosanct, protejat şi păstrat undeva departe de ochiul iscoditor şi adesea vitriolant al artistului progresist. Dezaprobând publicarea lui Rushdie, Patriarhia admite public faptul că o coabitare paşnică între Biserică şi postmodernitate este dificilă. Asistăm la un dezechilibru între tabuizarea comandamentelor seculare şi marginalizarea dogmelor religioase. Despre această „balanţă de plăţi” trebuie spuse câteva cuvinte înainte oricăror concluzii legate de „înapoierea mentală” a creştinilor răsăriteni solidarizaţi strict circumstanţial cu musulmanii radicali.

Decalogul secular

Exerciţiul libertăţii şi respectul expresiei neîngrădite a opiniilor individuale reprezintă o sarcină la fel de dificilă pentru agnostic sau credincios. Acest truism riscă să fie uitat adesea de campionii ideologiilor seculare – de la apărătorii drepturilor omului până la preotesele feminismului radical. Mai mult, sfera seculară şi-a construit un sistem de principii sacrosancte, apărate în România cu o vehemenţă apologetică şi usturătoare penalizări financiare de către CNCD. Dacă ierarhia BOR ne reaminteşte din când în când faptul că trăim într-o societate vitregită de un consens absolut al valorilor comunitare, CNCD pedepseşte fără drept de apel abaterile de la norme sacre în termenii unei modernităţi recente.

Este greu de imaginat care ar fi fost reacţia acestui organism guvernamental dacă aceeaşi editură ar fi publicat nu cărţile lui Salmon Rushdie, ci o culegere de interviuri politice (dement anti-evreişti şi anti-americane) acordate de fostul mare şahist şi scafandru în abisul de tip Selbsthass, pe nume Robert James Fischer (1943–2008)? Când sigla Polirom legitimează „Jurnal pe motocicletă” de Che Guevara (terorist comunist, 1928-1967), te întrebi cu ce argumente poate fi retras de pe piaţă volumul „Cranii de lemn” al lui Ion Moţa? Dacă negaţionismul în raport cu Holocaustul este criminalizat în România (nu şi, oarecum explicabil, în Marea Britanie), de ce pot prospera călăii fostei Securităţi şi blasfemiatorii contemporani împotriva Gulagului (e.g., Nicolae Pleşiţă)? Dacă Gabriel Andreescu şi, poate mai nuanţat, Karl Popper văd în Vechiul Testament doar o sumă de invitaţii la persecuţii religioase şi crime de război, trebuie atunci să credem că Israelul este dator Siriei cu scuze în numele ororilor comise de regele David?

Toate aceste întrebări arată cât de încăpător este timpul nostru pentru confuzii şi sloganuri. Darul preţios al libertăţii politice şi fragilitatea unei autentice intuiţii religioase pot fi îngropate prin decizii pripite, de-o inutilă gratuitate. Lezarea a sensibilităţilor identitare, pe de-o parte, şi sfidarea dreptului la expresie argumentată, pe de altă parte, nu pot face parte dintr-o paradigmă a modernităţii pentru care „conştiinţa eficacităţii istoriei” (Gadamer) – pe scurt, lecţia memoriei – încă mai contează.

Mihail NEAMŢU

Textul a apărut iniţial în Revista 22, nr. 934 (30 ianuarie-5 februarie 2007).