REALITATEA TELEVIZIUNII

Cândva, în anii ’70, am făcut, pentru „Teleenciclopedia”, o serie de emisiuni de istoria artei. Majoritatea erau filmate dinainte, aşa încât sâmbătă seara le puteam vedea, autocritic, împreună cu cei de-acasă. Odată, s-a întâmplat să stea lângă mine unul din fiii mei, care trebuie să fi avut, atunci, vreo patru ani. Stupefiat de prezenţa mea simultană pe ecran şi în casă, el s-a interesat, mai întâi, dacă cel de la televizor era, într-adevăr, tata, după care s-a întors spre mine, cel viu, de lângă el, şi m-a întrebat aproape agresiv: „Atunci tu cine eşti?”.

Era limpede că pentru fiul meu, ca pentru foarte mulţi telespectatori, imaginea de pe ecran era mai consistentă, mai verosimilă, mai „reală” decât realitatea însăşi. Ceea ce vedem la televizor nu poate fi pus la îndoială. Mai curând poate fi pus la îndoială ceea ce trăim nemijlocit, ceea ce există în carne şi oase în imediata noastră apropiere. Televiziunea ne oferă o supra-realitate, o realitate intensificată până la utopie.

Ea livrează, în lumea secularizată de astăzi, ceea ce, în lumile tradiţionale, livrau marile construcţii religioase. Supra-realitatea însemna însă, atunci, sfera zeilor, a îngerilor, a lui Dumnezeu. Televiziunea ne propune, mai mult sau mai puţin conştient, o supra-realitate fără transcendenţă, o mitologie fără mister. Adică o supra-realitate care, paradoxal, e sub-reală.

Televiziunea e, prin definiţie, dezvăluitoare: ea dă de văzut, dă în vileag cu un asemenea aplomb, încât pare să spună că ceea ce nu se vede şi nu se poate da în vileag nu există. Prestigiul ştirilor „tari” (breaking), supralicitarea scandalului, voluptatea de a arăta chiar şi ce nu se arată de obicei dovedesc în ce măsură televiziunea trăieşte din căderea voalurilor, din de-secretizare şi de-mitizare. Vraja televiziunii stă în capacitatea ei de a dezvrăji, de a „descoperi” lucruri ascunse, dovedind că ele n-au nimic de ascuns.

Putem spune, de aceea, că televiziunea e „apocaliptică”, în sensul pe care termenul îl avea în greceşte: descoperire, revelare. Doar că în vreme ce revelaţia „clasică” scotea la lumină o plus-realitate, un nimb, revelaţia TV pune în valoare o minus-realitate. Supra-realul televizat e mai puţin decât realul.

E realul în versiunea lui strict vizibilă, fără subterane şi sublimităţi: o suprafaţă multicoloră şi indiscretă, care se consumă fie isteric, fie somnolent.

Există totuşi televiziuni rele şi televiziuni mai puţin rele. Există, chiar, şi televiziuni bune. Cât despre mine, trebuie să admit că, oricât aş bombăni, mă uit nepermis de mult la televizor. În spaţiul acestei rubrici, voi încerca să aflu de ce şi cu ce profit.

Andrei PLEŞU