Dimensiunea socialistă a ecumenismului este trădată de apetenţele sale birocratice. În fond, birocraţii ecleziali doresc eliminarea competiţiei de orice fel şi mizează, astfel, pe logica centralistă a „planificării raţionale” a dialogului. Accentul cade pe regia unor idealuri cât mai abstracte. Creştinismul văduvit de particularitate şi de misionari care să-i recite partitura unică va semăna cu o firmă privată care nu mai joacă la bursă şi abdică la propria sa imagine. Condamnarea tipic socialistă a „profitului” (indicat, deşi nu neapărat probat de numărul convertirilor) în interacţiunea dintre religii se combină cu „intervenţionismul” liderilor religioşi transformaţi peste noapte (sau poate mai multe) într-o castă a managerilor birocraţi, pregătiţi să abolească meritocraţia (evidentă în diferenţa între ascetismul monahilor atoniţi şi laxismul luteranismului liberal). Ecumeniştii refuză ca piaţa liberă să fixeze preţul. Secularizând apocatastaza, socialistul ecumenic pretinde că toţi – leneşi sau virtuoşi – pot beneficia de aceleaşi roade ale bunăstării (întotdeauna exterioare, niciodată lăuntrice). Pentru birocraţii religioşi, funcţia crează organul. Vezi comentariile lui Ludwig von Mises, Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, trad.rom.: Livia şi Dragoş Pâslaru, Bucureşti, Ed. Institutul Ludwig von Mises-România, 2007, p. 164-165: „Tânărul [birocrat, citeşte: ecumenist – MN] nu îşi face nicio iluzie cu privire la viitorul său. El ştie ce îi este hărăzit. Va obţine o slujbă într-unul din nenumăratele birouri, va fi doar o rotiţă dintr-o maşinărie imensă, a cărei funcţionare este mai mult sau mai puţin mecanică. Rutina unei tehnici birocratice îi va răni mintea şi îi va lega mâinile. Se va bucura de siguranţă. Dar această siguranţă va fi mai degrabă asemănătoare cu securitatea de care se bucură deţinutul în închisoare.”

Mihail NEAMŢU