„Abelard s-a rătăcit în strădania sa de a interpreta dogmele în mod raţional, în special dogma Treimii. însă, cu toate că a confundat uneori, din nefericire, filozofia cu teologia, el nu s-a abătut niciodată de la principiul că autoritatea trece înaintea raţiunii, că dialectica are drept scop principal lămurirea ade­vărurilor credinţei şi combaterea necredincioşilor şi, în sfîrşit, că mîntuirea sufletului ne vine din Sfintele Scripturi, şi nu din cărţile filozofilor. „Nu vreau să fiu filozof contrazicîndu-l pe Sfîntul Pavel, îi scria el Heloisei şi nici un Aristotel ca să mă despart de Cristos, căci nu e alt nume sub soare în care să mă pot mîntui. Piatra pe care mi-am aşezat cugetul este cea pe care Cristos şi-a aşezat Biserica: fundatus enim sum super fîrmam petram”. Aceste cu­vinte, confirmate de întreaga viaţă a lui Abelard şi de emoţionanta mărturie a lui Petrus Venerabilis legată de ultimii săi ani, nu sînt cele ale unui eretic. Poate că a săvîrşit erori de teologie, care sînt cu totul altceva decît erezia; poate chiar, lucru mai grav pentru un creştin, să se fi abătut de la înţelesul tainei, dar legenda unui Abelard liber-cugetător trebuie trimisă la magazia de vechituri.

De altfel, probabil că nu din cauza lui Sic et non, simplă culegere de pro­bleme, s-a trezit Abelard angajat în dificultăţi teologice. Gîndirea lui origi­nală în aceste probleme se află în scrieri de un stil foarte diferit şi care nu fac decît să continue tradiţia Părinţilor Bisericii latine: De unitate et trinitate divina, scris după 1118 şi condamnat în 1121, la care există două interpretări: Theologia christiana, scrisă după 1123-1124, şi Theologia (amintită de obi­cei ca Introductio ad theologiam). în afară de Scrisorile către Heloïse, atît de bogate în informaţii despre om şi gînditor, trebuie să mai adăugăm la aceste opere importante Predici şi mai ales Dialogul dintre un evreu, un filozof şi un creştin, ce datează probabil din ultimii ani ai vieţii, în jurul lui 1141.

Partea cea mai importantă a operei filozofice a lui Abelard s-a născut din activitatea lui de profesor de logică şi ne este cunoscută din mai multe scrieri, între care Dialectica, editată de Victor Cousin, şi o serie de comentarii recent publicate de Bernh. Geyer: Glose la Porphyrios, Glose la Categorii, Glose la De Interpretatione. Abelard face în ele dovada unor calităţi ex­cepţionale, care au adus faima învăţăturii sale: arta de a pune pe textele stu­diate întrebările filozofice cele mai interesante, limpezime în discutarea pro­blemelor, vigoare a formulării în rezolvarea lor. El are neîncetat în vedere tratatele lui Boethius, pe care le comentează, dar, departe de a se lăsa furat de tendinţele lor platoniene, le îndreaptă cu bună ştiinţă în sensul a ceea ce crede el că este adevărata gîndire a lui Aristotel, şi care uneori chiar este, dar întotdeauna îi aparţine lui Abelard. Să ne amintim, de altfel, că Abelard nu cunoaşte decît o parte din opera logică a lui Aristotel şi că opere ca Fizica sau De anima, a căror cunoaştere ar fi avut pentru el o importanţă capitală, îi sînt cu totul străine.

Ca toţi profesorii de logică ai vremii, în problema universaliilor Abelard intră în contact cu filozofia. întrebările puse de Porphyrios erau mai întîi dacă universaliile există în realitate sau numai în gîndire: utrum verum esse habe-ant an tantum in opinione consistant; apoi, în cazul în care ar exista real­mente, dacă sînt corporale sau incorporale; în al treilea rînd, dacă sînt sepa­rate de lucrurile sensibile sau prinse în ele.”

Fragmente din E. Gilson, Filozofia în Evul Mediu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.