Cunoscut mai ales prin Jurnalul fericirii, N. Steinhardt e încă incomplet aşezat în cultura română, asta fără să mai luăm în seamă şi ambiguitatea inedită a destinului său. Intelectual evreu condamnat de regimul comunist, convertit la ortodoxie şi în cele din urmă călugăr, N. Steinhardt şi-a înscris definitiv existenţa pe un traseu absolut romanesc. În ultimii ani a intrat în manuale, a fost tradus în afară şi i s-au dedicat destule articole şi studii elogioase, sub varii semnături. Totuşi opera sa eteroclită — eseuri de critică literară, mărturisiri, predici — a rămas, cel puţin până acum, împrăştiată în texte editate şi reeditate, grupate şi regrupate, nelăsând să se contureze un tablou complet şi clar, cum ar merita ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai interbelicului românesc. Inteligenţa sa sclipitoare, vocaţia prieteniei, curajul deloc histrionic şi cultura imensă de care dispunea trebuie susţinute din plin prin ediţii solide, cu indice de nume şi teme, cu note şi studii introductive. Doar astfel locul distinct pe care autorul Jurnalului fericirii l-a degajat de-o bună vreme în cultura română va fi mai bine conturat.

E exact ceea ce a făcut de curând legatarul şi mai tânărul său prieten, părintele Ioan Pintea, reeditând la Humanitas operele monahului de la Rohia şi încercând să rămână cât mai fidel manuscriselor originale. Cu ajutorul Vioricăi Nişcov, alcătuitoarea Cronologiei, Ioan Pintea a redat acum circuitului public arhiva Steinhardt aflată în posesia sa, cu întreg aparatul editorial necesar unei eficiente receptări.

Cuvinte de credinţă reia predicile adunate anterior în mai multe rânduri sub un titlu de împrumut, Dăruind vei dobândi. Cu puţine excepţii (Ce-i datorez eu lui Hristos, Vocaţia monahală, Tabăra Măgura şi mânăstirea Ciolanu, Crez ortodox, O picătură de sânge, Reflecţii călugăreşti), textele lui N. Steinhardt comentează rafinat şi substanţial temele nou-testamentare ale pericopelor duminicale, trecându-le prin filtrul unui creştinism asumat pe deplin ca drum al bucuriei de-a trăi întru Hristos, dincolo de norme rigide şi de formalisme ucigătoare de duh (Domnul a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze, sună kierkegaardian unul dintre „cuvinte”). Vii, savuroase şi percutante, împănate adesea cu referinţe laice şi cu citate englezeşti, conjecturile steinhardtiene ies vizibil de sub spectrul unor predici obişnuite, eşuate de cele mai multe ori într-un limbaj de lemn şi în hermeneutici de seminar.

A trecut între „universaliile” călugăriei stilul echilibrat şi expresia inteligentă şi actualizată, pentru ca mesajul să-şi atingă scopul şi deloc în ultimul rând să placă: „Demonul lozincăriei şi al stereotipiei ecleziastice este la fel de real şi de virulent ca geamănul său din literatură; pândeşte pe toţi arhiereii, preoţii ori monahii, umblând fără odihnă şi căutând pe cine să înghită, să compromită, să sterilizeze. Cele mai bune şi mai frumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii”. Autorul citează cu aceeaşi uşurinţă din Stăniloae şi din Heidegger, din Dostoievski şi din Bergson, din patristică şi din Dante, transformând ideea textului evanghelic într-un veritabil eseu religios în care teza creştină e argumentată exhaustiv şi sclipitor stilistic.

Primejdia mărturisirii a mai apărut, sub acelaşi titlu. De data aceasta, afară de cele şapte zile de dialog elegant şi mozaicat cultural (împărţit după model biblic: Ziua întâi, Ziua a doua etc.), ediţia mai cuprinde fotografii ale monahului din vremea peripatetizărilor cu Ioan Pintea, câte un foarte scurt „supliment” la finalul fiecărei convorbiri (extrem de variat ca referinţe: Eminescu, Despre Vasile de la Poiana Mărului, Despre bunătatea sufletească, Despre romanul Fabian de Erich Kästner ş.a.) precum şi fragmente dintr-un Jurnal cu şi despre N. Steinhardt al editorului, întregind, astfel, imaginea de atunci a vârstnicului pater şi mai tânărului său ucenic. Dialogurile „întrupate la Rohia”, cum le numeşte Ioan Pintea, redeschid orizonturile binefăcătoare ale autenticei culturi române inter şi post-belice, interzise în anii aceia (1987-1988), dar extrem de ispititoare pentru orice intelectual avid de informaţie şi de contactul cu marile nume.

N. Steinhardt povesteşte despre C. Noica. M. Eliade şi Sergiu Al-George, comentează texte de Ortega y Gasset şi Kavafis, face excursuri despre lectură, viaţă, credinţă şi cărţi. Chilia şi împrejurimile Rohiei devin, în cele şapte zile de convorbiri înregistrate, un al doilea Păltiniş, unul definitiv înscris sub auspicii sacre. Textul Despre agonia Europei, inedit şi el, îl aduce pe monahul de la Rohia într-o postură surprinzătoare, aceea de comentator politic. Cadrul e descris dintru început ca impropriu timpului şi locului: „stăm faţă în faţă şi începem o convorbire care va fi, probabil, atipică (pe alocuri), inadecvată unui spaţiu monahal şi fără duh călugăresc”. Odată cu această „ieşire” laică, N. Steinhardt îşi plimbă spenglerian interlocutorii prin evenimentele importante ale istoriei mondiale din ultimul secol (XX), pentru a releva rădăcinile politice, religioase şi culturale ale aşa-numitului „declin european”. Competenţele istorice ale monahului de la Rohia se adaugă celorlalte, confirmând încă o dată, în cazul său, vocaţia de împăciuitor al culturii şi al credinţei. Căci la nici unul din autorii români contemporani laicul nu convieţuieşte mai firesc cu religiosul, nicăieri credinţa cea mai fierbinte nu transfigurează mai delicat concreteţea profană a culturii, redându-i dimensiunea sacră.

Ceea ce Steinhardt a afirmat despre iudeul Nicodim se potriveşte perfect şi pentru sine: „nădejde, nebună nădejde a intelectualilor unui sfârşit de veac covârşit de tipărituri, informaţii şi servomecanisme, înfometat de credinţă, dibuind în lumea semnificaţiilor şi semnificatelor urma afacerilor Atotţiitorului şi a făgăduinţelor lui Hristos”. Ediţiile îngrijite de Ioan Pintea la Humanitas ni-l arată pe Nicolae Delarohia încă o dată aşa, ca pe un veritabil dibuitor în cultură al urmelor lui Hristos.

Adrian ROMILA