O biografie zguduitoare, o minunată poveste

În 1991, pe adresa editurii Humanitas sosea o scrisoare ce semnala existenţa unui caiet manuscris în care autoarea, o ţărancă din Bucovina trecută de la austrieci la ruşi şi rămasă, în cele din urmă, Ucrainei, îşi povestea viaţa. Scrisoarea era semnată de unul dintre descendenţii ei, medicul Gheorghe Nandriş, şi se deschidea cu o frază care ar fi atras atenţia oricărui editor. Ea ar putea rămâne, totodată, drept cea mai succintă şi mai cuprinzătoare caracterizare a destinului şi a confesiunii acestei extraordinare femei, Aniţa Nandriş-Cudla: „Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este «literatură de sertar» a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci, abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată şi fără a fi judecată a fost ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar”. Editura a publicat manuscrisul în acelaşi an şi cartea — Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia — a făcut vâlvă, atrăgând entuziasmul multora, între care şi Monica Lovinescu. Încă un ciob din mozaicul terorii staliniste ieşea la iveală, unul care readucea în atenţie istoria zbuciumată a unei bucăţi din pământul românesc şi biografia unei femeie care avusese nenorocul să se nască acolo, în faţa tăvălugului infernal care a măturat estul Europei în anii ’40 ai secolului trecut.

Doar că autobiografia acestei ţărănci „abia ştiutoare de carte” nu-i o mărturie ca oricare alta. Suntem deja obişnuiţi la noi şi aiurea cu asemenea texte, de la Nicolae Steinhardt la Dimitrie Bejan şi la mulţi alţii, puşi sub un gen literar făcut celebru în lume de Soljeniţân. Unii din cei care şi-au publicat confesiunile au rămas pe nemeritat în cvasi-anonimat tocmai din cauza saturării orizontului public cu poveşti din Gulagul comunist. Toţi ar merita cunoscuţi, fie şi numai pentru că au trecut prin timpuri şi locuri pe care noi nu ni le vom putea imagina niciodată la adevărata lor dimensiune. Mărturia Aniţei Nandriş-Cudla fascinează de la prima pagină, deschisă de o constatare pe cât de simplă, pe-atât de adâncă, venind din înţelepciunea unei femei care a gustat pâinea amară a unei vieţi risipite pe drumurile captivităţii: „Prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama…” Ritmul narativ te cucereşte apoi rapid, se impune pe nesimţite şi te încântă printr-un ritm constant şi susţinut, prin tensiunea bine dozată în dispunerea exactă a atâtor evenimente, prin precizia şi culoarea vie a aglomerării detaliilor. Toate sunt semne ale unui proaspăt şi revelator talent de povestitor, necorupt de artificii şi de tehnici sofisticate, alcătuind un fel de muzică rafinată, de început de lume, ce curge fără sincope de la un capăt la altul. La asta contribuie şi fermecătoarea fonetică a graiului moldovenesc arhaic, îmbibat pe alocuri de lexeme germane şi ruseşti, pe care autoarea l-a transpus cu naivitate în scris şi pe care editura l-a reprodus întocmai, spre deliciul deplin al lecturii. Transcriu aici doar un pasaj care se referă la atmosfera din timpul luptelor ruso-austriece din 1914-1915, desfăşurate pe un front ajuns foarte aproape de satele bucovinene. Plasticitatea unora dintre detalii şi firescul succesiunii evenimentelor în poveste face ca întâmplările relatate să se contureze cinematografic sub ochii noştri: „Într-o zi eram cu tata şi cu mama prin grădină. Ei prăşiau şi eu pliveam nişte rânduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumătate de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem şi mai prăşim căci s-a încurcat buruianu. Şi am eşit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prăşiam şi deodată se aude o împuşcătură din canoană şi să aude o vâjâitură cum vine plumbul şi pică în faţa casei. Trăsneşte a doilea oară şi explodiază, farmă fereştile, prin casă tăt sticle, bucăţi de schije, plumbi înfipţi în pareţi. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toţi. De aiestea cazuri erau adesea cât era frontu aşa aproape”.

Mărturia Aniţei Nandriş-Cudla dovedeşte, înainte de orice, absurditatea maşinăriei istoriei, care, prin deciziile luate în întâlniri secrete de către agenţii diabolici ai împărţirii intereselor, prinde în roţile ei ucigătoare indivizi care n-au nimic în comun cu politicile teritoriale, cu zonele de interes ori cu pacturile de neagresiune. Autoarea îşi începe povestea din perioada Primului Război Mondial, când satul ei, Mahala, aflat în proximitatea Cernăuţiului, trece, alternativ, de la austrieci la ruşi, de la ruşi la austrieci, şi în sfârşit, se lipeşte de patria căreia i-a aparţinut de veacuri. Urmează o perioadă de calm, care favorizează traiul liniştit, după ritmurile rurale de milenii: întemeierea unei familii, ridicarea unei gospodării, creşterea copiilor, munca agricolă, bucuriile şi greutăţile existenţei cotidiene. Se desprinde din povestire imaginea unei Bucovine mitice, cu oameni demni şi harnici, capabili să plângă la moartea părinţilor, să exalte la horă şi să se roage, într-un cuvânt, să trăiască vertical, la fel ca şi strămoşii lor din vremea lui Ştefan cel Mare, a cărui icoană o venerează în biserica satului cu mult înainte ca voievodul să fie sanctificat. În iunie 1940, conform tratatului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei trece de sub administraţia românească (sub care revenise în 1918, după un veac şi mai bine de stăpânire habsburgică) sub cea rusească. Începe o perioadă cumplită pentru populaţia românească de acolo. Cei care nu au apucat să treacă graniţa la conaţionalii de dincolo de Prut sunt ridicaţi noaptea din case, îmbarcaţi în trenuri şi trimişi în Siberia. La fel se întâmplă şi cu Aniţa. E ridicată în noaptea de 13 iunie 1941 de lângă mama ei bolnavă, despărţită de soţ şi, cu trei copii mici alături, înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alţi deportaţi, e trimisă în nordul îngheţat, la muncă silnică. E „punctul zero al tragediei acestei familii”, cum îl numeşte în Prefaţă doctorul Gh. Nandriş. Mai apucă să arunce din tren un mesaj scris pe o batistă, în care o lasă pe mama sa în grija vecinilor. 18 ani va petrece femeia în cumplitul exil siberian, cu perioade de foamete, boală şi epuizare, cu momente de disperare şi de speranţă, încercând să-şi crească cei trei copii în spiritul curajului şi al moralei pe care le deprinsese de la părinţii ei şi în care ea însăşi a strălucit ca exemplu. Credinţa în Dumnezeu, tăria de a înfrunta greutăţile inimaginabile ale condiţiei de deportat în nordul extrem şi speranţa într-o viitoare revenire acasă fac ca cei trei să treacă cu fruntea sus prin bucata de istorie ce le-a fost hărăzită. Se vor întoarce acasă definitiv în 1959, după ce mai vizitaseră puţin anterior satul natal, în scurte permisii, după ce îşi regăsiseră rudele prin scrisori şi după ce făcuseră multe eforturi ca să fie reabilitaţi de către noile autorităţi, gata, de altfel, să condamne crimele staliniste şi să instaureze un comunism mai uman. Vor mai trece încă doi ani până ce vor îşi vor recăpăta casa, locuită acum de altă familie. Pe 13 iunie 1961, exact la 20 de ani de la plecare, cei trei vor intra, în sfârşit, în casa pe care Aniţa o ridicase în tinereţe, împreună cu soţul ei.

Miezul mărturiei autoarei o constituie viaţa de lagăr, descrisă oarecum detaşat, dar viu, fără intenţia de a-i îngroşa tuşele pentru a obţine vreo eventuală compătimire. Multe din pagini sunt memorabile (remarc, de pildă, descrierea obiceiurilor băştinaşilor siberieni, bună de pus în orice tratat de antropologie). Au trăit în barăci rudimentare, la comun cu alţi deportaţi şi au muncit din greu în mediul ostil de dincolo de Cercul Polar. Băieţii s-au maturizat brusc, tăind lemne, vânând în taiga sau pescuind câte un sezon întreg pe marea îngheţată. Mama a încercat şi ea să le facă viaţa mai uşoară îngrijindu-i şi muncind, la rândul ei, pentru a câştiga dreptul să cumpere pâinea neagră, raţionalizată. Au suferit de foame şi de frig, au stat pe întuneric, au deprins mersul cu sania trasă de câini, au stat în corturile eschimoşilor, au mâncat fructe de pădure („iagăde”) ca să nu facă scorbut, au purtat haine împletite din saci, din blană de ren sau din păr de câine. În ciuda tuturor aceste lucruri teribile, nicăieri Aniţa Nandriş-Cudla nu se lamentează patetic, nicăieri nu-i condamnă pe cei care au condamnat-o, la rândul lor, pe nedrept. Nici măcar cuvântul „comunism” nu apare, după cum a remarcat şi Monica Lovinescu. Întâlnim în povestirea ei doar seninătate şi împăcare cu soarta, nu urmând un fatalism facil, ci dimpotrivă, respectând ideea creştină a mântuirii prin suferinţă. Gândul la datoria de a-şi salva copiii şi de a supravieţui cu orice preţ pentru a-i putea aduce înapoi, la o viaţă normală, dorinţa de a-şi revedea familia şi de-a se reintegra în ea, pe pământul natal au fost bornele care au întărit rezistenţa supraomenească a acestei femei. Şi visul ei s-a împlinit, dovedind vigoarea morală şi spirituală a neamului căruia i-a aparţinut cu cinste.

Cartea conţine şi câteva anexe: fotografii de familie, facsimiluri după scrisorile trimise din lagăr şi după pagini din manuscris, textul lui Ştefan J. Fay, al Monicăi Lovinescu şi al lui Gh. Nandriş despre mărturisirea Aniţei (ultimul o completează cu informaţii utile), un tabel nominal cu deportaţii din Mahala, câteva repere istorice şi demografice ale Bucovinei.

Reeditarea Amintirilor Aniţei Nandriş-Cudla (Humanitas, 2006) reîmprospătează memoria victimelor Gulagului sovietic, decupând figura exemplară a unei femei bucovinence care s-a luptat până la capăt ca să nu-i cadă victimă. E o biografie zguduitoare, dar o minunată poveste.

Adrian ROMILA