APOCALIPSA DUPĂ SOLOVIOV


Vladimir Soloviov se numără nu doar printre figurile strălucite ale culturii ruse din a doua jumătate a secolului XIX (primul filozof sistematic rus, după opinia celor mai mulţi specialişti), dar şi printre personalităţile cele mai originale ale romantismului european târziu. Operele sale au stat mereu sub semnul marilor proiecte sintetice, încercând inedite reconcilieri între direcţii din cele mai diverse: idealismul platonic şi german cu raţionalismul iluminist, empirismul ştiinţific cu deismul, vizionarismul personal-mistic cu ortodoxia patristică, liberalismul cu teocraţia. Nici biografia sa nu face excepţie. Ca şi prietenul său, Dostoievski, Soloviov trece de la credinţa naivă a adolescenţei la pozitivismul ateu militant (în timpul unei crize şi-a aruncat icoanele pe geam), pentru ca apoi, în urma unor stări extatice care l-au urmărit până la moarte, să se arunce din nou, de data asta definitiv, în braţele unei credinţe trăite cu intensitate maximă.
Deşi creştinismul lui n-a fost lipsit de atingeri speculative filosofice, poetice şi politice, nu întotdeauna plăcute ortodoxiei tradiţionale slavofile, Soloviov a rămas ortodox. Îndrăgostit şi de fiecare dată dezamăgit, trăind ca peregrin spiritual (călătoreşte, în interes intelectual şi spiritual, în Anglia, Egipt, Franţa, Croaţia) şi într-un perpetuu provizorat  (renunţă la cariera universitară oficială, dar conferenţiază, scrie şi publică peste tot, locuind pe la prieteni şi pendulând între Moscova şi Sankt Petersburg), marele filozof rus a avut cu adevărat un destin de geniu romantic. A fost pasionat deopotrivă de ştiinţă, de filozofie şi de mistică (a urmat, alături de filozofie, pentru scurte perioade, facultatea de ştiinţe naturale şi de teologie), a  fost înconjurat şi apoi părăsit de prieteni, a fost puţin înţeles de contemporani şi destul de blamat în ţara natală. Dotat cu o sensibilitate exarcebată (printre rezultatele ei se numără celebra sofiologie mistico-erotică şi încercările poetice), cu o minte sclipitoare şi cu o cultură de invidiat, Soloviov a pus bazele filozofiei creştine ruse, continuate cu acelaşi accent pe unitatea divino-umană, în secolul  care l-a urmat (el moare în august 1900), de confraţi ca L. Şestov, S. Bulgakov şi N. Berdiaev.

Una din problemele asupra căreia s-a aplecat gânditorul moscovit a fost cea a răului. A tratat-o sistematic, mai întâi, într-o operă de maturitate (Îndreptăţirea binelui, 1897), pentru ca apoi să o reia la sfârşitul vieţii în unele dintre Scrisorile duminicale şi pascale, dar mai ales în Trei dialoguri despre război, progres şi sfârşitul istoriei universale, urmate de Povestirea despre Antichrist (apărute, pe rând, chiar în ultimii doi ani de viaţă). Aerul pe care-l dezvăluie, însă, discursul ultim al lui Soloviov este vizibil schimbat. Autorul renunţă la eşafodajul conceptual şi la efortul sintetic de până atunci, pentru a se exprima în genul mixt şi dens al dialogului filozofico-moral şi al parabolei. Pe de altă parte, vizibilul accent eschatologic se datorează, cel mai probabil, atât apariţiei în spaţiul public rusesc a unui creştinism de tip tolstoian, cu un puternic parfum gnostic-populist, cât şi ascensiunii gândirii liberal-progresiste, a celei narodnic-marxiste şi a celei nihiliste, toate semne ale sfârşitului unei ere istorice. Asta dacă nu socotim reacţia lui Soloviov în faţa autoritarismului ţarist, a şovinismului slavofil, a ritualismului opac la reflexie al Bisericii ortodoxe sau chiar în faţa unui „sentiment al sfârşitului”, un fel de le mal du siècle care plutea într-o Europă gata să păşească peste pragul noului veac. Oricum, cele trei dialoguri şi povestioara finală vor reuni aceste teme într-o apologie a Învierii şi a celei de-a doua Veniri a lui Hristos, ca singurele dătătoare de sens într-o istorie pe care răul (întruchipat de figura mincinoasă şi demonică a lui Antichrist) a încheiat-o şi a pregătit-o, astfel, pentru victoria definitivă a binelui etern.

Cadrul discuţiei celor Trei dialoguri este abia schiţat, pentru că interes prezintă personajele şi ideile pe care le poartă. Într-o vilă din Franţa, pe malul Mediteranei, se întâlnesc cinci nobili ruşi care dezbat diferite probleme vreme de trei zile. Fiecare dintre ele e, de fapt, masca unor idei. „Generalul” este rusul tradiţional, pentru care războiul de apărare a patriei şi a credinţei este sfânt, iar răul se defineşte prin respingerea militarismului, a moralei, a monarhiei şi a creştinismului. „Politicianul” e liberal-progresistul modern, pentru care raţiunea, civilizaţia şi buna-cuviinţă sunt singurele care pot aduce binele popoarelor; răul e, pentru el, imposibilitatea de a vedea ce e util pentru om în prezent. Războiul, de pildă, ca şi religia, sunt inutile, depăşite, pentru că acum raţiunea şi pacea universală trebuie să unească toate naţiunile lumii. „Doamna” reprezintă inteligenţa comună, atentă şi receptivă la toate problemele discutate, pe care le şi reformulează pentru uzul obişnuit. „Domnul Z” e purtătorul de cuvânt al autorului. Pentru el, nimic nu poate înfrânge răul, nici progresul cultural, nici pacifismul, fie şi numai pentru că există moartea ca sfârşit universal şi rău suprem. Răul e, astfel, consubstanţial lumii, istoriei şi fiinţelor, şi singura cale de a-l înlătura e, în primul rând, a-l recunoaşte ca atotprezent. Nu schimbarea lui în bine e soluţia (renunţarea la război, promovarea atitudinilor paşnice şi civilizatoare, omogenizarea contradicţiilor de orice fel), ci abolirea lui completă. Şi ea nu se poate face decât prin credinţa în Hristos, singurul care a învins moartea şi care a promis restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, la sfârşitul istoriei umane. „Domnul Z” e opus nu atât „Politicianului” şi „Generalului”, cât celui de-al cincilea personaj, misteriosul „Prinţ”, întruchipare a spiritului nihilist al veacului (şi chiar a lui Antichrist, căci se retrage de fiecare dată când e adusă vorba despre el). „Prinţul” trimite în mod evident şi la creştinismul tolstoian (inclusiv la personajul prinţului Nehliudov din romanul Învierea), căci promovează, ca şi autorul Învierii, renunţarea la avere, la serviciul militar, la căsătorie, la consumul de carne, pentru a trăi plenar un aşa-zis creştinism originar, desprins din Evangheliile (şi numai din ele) curăţate de interpretările tradiţionale şi mai ales de patronajul Bisericii şi a clerului. Polemica făţişă cu Tolstoi e recunoscută de Soloviov în Prefaţă, unde aminteşte de secta „închinătorilor la gaura de izbă” (un astfel de sectant e partenerul de dialog al lui Nehliudov, la finalul romanului tolstoian) şi de propovăduitorii falsei Evanghelii în Rusia.

Povestirea despre Antichrist apare la sfârşitul dialogurilor, sub forma unui manuscris al călugărului Pansofie (nume relevant pentru doctrina sofiologică a lui Soloviov), pe care „Domnul Z” (iarăşi nume semnificativ: „Z” e ultima literă a alfabetului, aluzie la tema eschatologică pe care o ilustrează povestirea) îl citeşte în faţa celorlalţi interlocutori, cu excepţia „Prinţului”, retras pe nesimţite. Autorul rezumă într-o parabolă apocaliptică sumbrele sale previziuni cu privire la sfârşitul iminent al istoriei umane: dominaţia panasiatică asupra lumii (sfârşită cu un mare război de eliberare), convertirea evreilor, ascensiunea lui Antichrist şi a falsului său creştinism, înşelarea oamenilor prin false minuni, restabilirea adevărului o dată cu a doua Venire a lui Hristos. Dincolo de uriaşa forţă vizionară, Povestirea lui Soloviov respectă scenariul Apocalipsei lui Ioan şi poate chiar se inspiră şi din Apocalipse apocrife, pe care le va fi consultat în vizitele sale la marile lavre ruseşti (se ştie că, împreună cu Dostoievski, l-a vizitat pe Ambrozie, renumitul duhovnic al Optinei). Cândva, în ultimii ani ai secolului XX, Japonia şi China îşi întind dominaţia asupra întregii lumi, supunând mai întâi Europa, apoi Australia, Africa şi America. Vechile structuri politice dispar, laolaltă cu vechea cultură europeană şi cu valorile tradiţionale. Dar forţele reunite ale statelor subjugate reuşesc să se elibereze de jugul asiatic şi să pună bazele unei noi structuri, în secolul XXI: Statele Unite Europene. În fruntea ei se autoinstaurează un individ harismatic, un supraom care se crede ultimul profet al lui Dumnezeu, mai mare decât galileeanul care doar îl vestise cu 2000 de ani în urmă. Aluzia la Nietzsche nu e deloc întâmplătoare; într-o Scrisoare din 1897, intitulată Literatură sau adevăr, Soloviov denunţase revoluţia ideologică nihilistă, subliniind caracterul anticreştin al „supraomului” nietzscheean. Portretul noului suveran e o replică negativă a lui Hristos: e născut dintr-o mamă „cu un comportament plin de îngăduinţă”, lângă care „prea multe persoane diferite aveau acelaşi motiv să se considere taţi”; avea ochi pătrunzători, o prezenţă fizică impunătoare şi vârsta de 33 de ani; într-o criză religioasă, se aruncă în prăpastie, dar este salvat miraculos de un jet de apă ce-l aşază pe pământ, confirmându-i descendenţa divină (parodie a ispitirii lui Hristos în pustie). Dorind unificarea tuturor statelor şi religiilor, redactează opera Calea deschisă către pacea universală şi către bunăstare şi convoacă un sinod al tuturor creştinilor, prin care să-i adune sub autoritatea unui papă numit de el, magul Apolloniu. Cei mai mulţi dintre credincioşii bisericilor tradiţionale cad pradă pacifismului înşelător al suveranului, afară de trei, reprezentanţi simbolici ai celor trei creştinisme: papa Petru al II-lea, stareţul ortodox rus Ioan şi teologul protestant neamţ Ernst Pauli (evident, trei nume de rezonanţă: Petru, Pavel, Ioan). Împăratul îi ucide „cu foc coborât din cer” pe episcopul catolic şi pe monahul ortodox, expunându-le trupurile în faţa catedralei creştine din Ierusalim şi interzicând orice fel de alt creştinism afară de cel stabilit de el. În timp ce restul oamenilor participau la fastuoase serbări populare ordonate de suveran, Ernst Pauli ridică trupurile celor doi ucişi, care învie, şi se retrag împreună cu credincioşii fideli înspre muntele Sinai, călăuziţi de Fecioara apărută pe cer. În fine, după răscoala evreilor, înfrângerea suveranului şi înghiţirea acestuia de vulcanul de sub Marea Moartă, Hristos se coboară pentru a-şi instaura Împărăţia. Citez doar finalul Povestirii: „Între timp, evreii fugiră spre Ierusalim, implorând cu groază şi tremur ajutprul Dumnezeului lui Israel. Când zăriră oraşul sfânt, cerul fu despicat de un fulger mare de la răsărit către asfinţit  şi ei îl văzură pe Christos coborând către ei în veşminte regeşti şi cu rănile de la piroane pe mâinile larg deschise. În acelaşi timp, dinspre Sinai către Sion se deplasa mulţimea de creştini conduşi de Petru, Ioan şi Paul, iar din toate părţile soseau în grabă şi alte mulţimi extaziate: erau toţi evreii şi creştinii ucişi de Antichrist, Învinseseră şi, împreună cu Christos, îşi instauraseră pe o mie de ani domnia”.

Forţa vizionară a lui Soloviov a intuit extraordinar câteva din adevărurile secolului XX: războaiele devastatoare (chiar cu o mică precizie: extinderea dominaţiei imperialiste japoneze asupra Chinei şi a altor zone din Asia în Al Doilea Război Mondial); explozia ideologiei marxiste atee (şi atentă la bunăstarea tuturor — aşa cum Antichristul din manuscrisul lui Pansofie voia „egalitatea celor sătui”) într-o parte considerabilă a bătrânului continent, pornind chiar de la ţara sa natală; crearea unei macrostructuri politico-economice în Europa, după război (Uniunea Europeană seamănă frapant, ca denumire, cu Statele Unite Europene din Povestire); tendinţa de a centraliza conducerea acestei macrostructuri în mâna unei elite; fascinaţia pentru religiile asiatice pacifiste şi eliberatoare. Apocalipsa lui Soloviov a arătat încă o dată puterea anticipativ-vizionară a literaturii, la fel ca utopiile unor Orwell sau Huxley, chiar dacă punctul ei de pornire a fost unul eminamente religios, oarecum tezist, aşadar. Reeditarea lucrării marelui filozof rus (Humanitas, 2005, trad. Dana Cojocaru, studiu introductiv de Ion Ianoşi) ne pune, în acest sens, pe gânduri.

Adrian ROMILA

 

1 comentariu »

  1. excelent text, felicitari . povestirea lui Soloviov este cu adevarat vizionara, si mai actuala decat oricand. as vrea sa fie citita in Germania si America, la Roma – dar si la Athos.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s