Presiunea externă

Chiar dacă tardiv, Biserica ortodoxă română are astăzi şansa naşterii unei dezbateri interne reglementată prin coduri etice specifice corpului eclezial. Prin această afirmaţie nu vreau să cauţionez regula standardelor duble şi retorica „neamestecului în treburile interne”. Dacă ierarhia BOR poate primi salarizarea – deloc parcimonioasă – de la Ministerul Finanţelor atunci şi relaţia cu CNSAS trebuia să funcţioneze pe principiul onestităţii şi dialogului. Aceeaşi presă liberă care a relatat abundent funeraliile PF Teoctist merita altceva decât dispreţ superior sau comunicate evazive din partea departamentelor de comunicare ale Patriarhiei. Presiunea publică exercitată în ultimii ani în direcţia desconspirării ierarhilor-turnători exprimă, aşadar, o dorinţă legitimă.

După Revoluţie, o bună parte a societăţii româneşti a sperat să găsească în rândurile înaltului cler figuri nepătate de complicitate în relaţia cu PCR şi organele sale represive. „Dreptate, ochii plânşi cer să te vadă” – aceasta frază n-a fost dintodeauna un slogan. Seniorii înfrânţi de dulăii comunismului şi tinerele generaţii născute în libertate au vrut să vadă că o instituţie desprinsă de factorul politic este capabilă de judecată sinceră, limpede şi dreaptă. Reconcilierea ţării cu propriul trecut avea nevoie de modele. Dacă Biserica ortodoxă a fost, măcar pentru o vreme, inamicul direct al bolşevismului, atunci respectul pentru martirii din închisori cerea distanţarea faţă de miasmele delaţiunii. Mulţi au aşteptat –  poate „stând strâmb şi judecând drept” – ca mărturisirea publică a vechilor culpe să apară într-un mediu care aprofundează zilnic taina pocăinţei şi misterul iertării. În faţa acestor aşteptări, decepţiile au fost legiune. 

Riscul ipocriziei

În acelaşi timp, discursul purgativ al societăţii civile s-a dovedit adesea vulnerabil la ranchiună şi ipocrizie. În decorul mizerabil al dezbaterii noastre publice, acolo unde călăii se amestecă vesel cu victimele, acuzaţiile insistente de colaboraţionism – nu întodeauna făcute pe baza unor probe irefutabile (vezi alegaţia lui Mircea Dinescu  despre „arderea dosarelor” în decembrie 1989) – au putut să pară nişte acrobaţii stilistice încărcate de resentiment. Generalizări gratuite şi portretizări sumare au lăsat loc la nenumărate confuzii. În ţara lui Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu, dezbaterea despre responsabilitate şi vinovăţie a devenit o competiţie infantilă cu tema: „cine aruncă primul piatra?”

Nu interesul genuin pentru puritatea Bisericii, cât vendeta personală şi diatriba ideologică (de pe poziţii aprioric anti-creştine sau anti-ortodoxe) s-au făcut resimţite în ultimul timp. Etosul revoluţionar – nostalgia după „lumea civilizată” exprimată prin raderea metaforică a bărbilor ultimilor preoţi (sau, în imaginaţia viscerală a lui Diderot: „que le dernier des rois fût étranglé avec les boyaux du dernier prêtre”) – şi-a etalat toată elocvenţa. Dosariada a oferit un ultim pretext pentru o altă solfegiere a ateismului militant. Ni s-a sugerat imediat cât de bine i-ar sta capitalei ţării fără cruci în Piaţa Universităţii, fără troiţe în drum şi – de ce nu? – fără pom (brazi naturali) de Crăciun.

Pe scurt: s-a vorbit prea puţin despre regimul terapeutic, raţiunea spirituală şi motivaţia teologică a desconspirării foştilor colaboratori ai Securităţii. În ceea ce mă priveşte, doresc să fac următoarele consideraţii mai ales din acest ultim unghi.

Păcatul turnătoriei

Pentru o tradiţie religioasă atât de rafinată dogmatic şi sofisticată spiritual, precum Ortodoxia, condamnarea mariajului „creştin” cu structurile poliţieneşti ale bolşevismului n-ar trebui să lase vreun echivoc. Turnătoria nu este doar o eroare circumstanţială, o slăbiciune psihologică sau un eşec al moralei stoice a datoriei.

Judecat în termeni teologici, gestul reprezintă un păcat împotriva poruncii care spune: „iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi” (Levitic 19, 18; Matei 12, 31, unde Hristos o alătură de comandamentul iubirii lui Dumnezeu). Mai mult, pentru un creştin, gestul delaţiunii implică renunţarea la imperativul transparenţei (Ioan 18, 24: „Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns”), al curajului (Fapte 27, 17: „eu [Pavel] vorbesc fără sfială”), al bărbăţiei (Luca 5, 11: „Nu te teme”), al onestităţii (Marcu 14, 57: „au dat mărturie mincinoasă”), al fraternităţii cu cei persecutaţi (Luca 22, 7: „şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni”), al rezistenţei împotriva falsului mesianism politic (I Ioan 4,1b: „mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume”), al refuzului idolatriei sau „cultului personalităţii” (Avacum 3, 14: „străpuns-ai cu săgeţile tale capul lui Faraon”), al regulii adevărului (Efeseni 5, 11: „nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă”).

Mai presus de toate, însă, se află credinţa în puterea de oţel a comunismului – sentimentul copleşitor împărtăşit de fiecare turnător că viaţa nu merită „risipită” într-o luptă cu un sistem sortit unei veşnicii istorice. Alta a fost, desigur, convingerea lui Nicolae Steinhardt, Karol Wojtyla sau a pr. Calciu-Dumitreasa.

Mărturisirea publică

Prin urmare: nu societatea civilă, ci în primul rând Scriptura şi exigenţa vieţii creştine cer o mărturisire a răului produs de instituţia Securităţii. Incapacitatea de-a sesiza această perversiune de maximă adâncime a comunismului ţine, în bună măsură, de eşecul conştiinţei profetice a Bisericii în modernitate. Alianţele bizantine dintre religie şi stat – atât de specifice lumii balcanice – au născut o întreagă retorică împăciuitoristă, în timp ce universul concentraţionar dădea României o pleiadă de sfinţi. La câteva decenii după instalarea Partidului unic, logica acomodării a produs optimismul bunei învecinări, arta favorurilor reciproce (între nomenclatură şi cler), plăcerea convivialităţii.

După Revoluţie, din pricina dosarelor, numeroşi episcopi au putut fi şantajaţi fie de subalternii lor, fie de nu mai puţin meschinii agenţii electorali ai tranziţiei. Corupţia înregistrată în mediile bisericeşti este rezultatul acestei legi a tăcerii – singura care a domnit nestingherit în ultimii 18 ani. Sub ameninţarea unei „scurgeri de informaţii” către presă, ierarhii n-au comentat minciuna politică şi dezmăţul hoţiei autohtone, acumulate în forme flagrante de injustiţie socială şi tiranie economică. Fenomenul de clericalizare excesivă a Bisericii – uimitoarea operă defensivă a noilor caste preoţeşti, în care fiii îşi absolvă taţii iar taţii îşi îmbogăţesc fiii – se explică prin acelaşi mecanism.

Aşa se face că astăzi nu avem nici măcar un exemplu de înalt ierarh care să fi asumat – după exemplul dat de Sorin Antohi în „republica literelor” – asceza unei confesiuni publice şi retragerea subsecventă din agora. Deşi călugări după vocaţie, nici un episcop nu s-a întors spăşit „la rugăciune şi post” în mănăstire. După modelul politicienilor compromişi, ierarhii depun contestaţii, refuză confruntarea deschisă, se bâlbâie lamentabil şi amestecă sistematic planurile. Unul dintre artificiile silogistice cel mai frecvent invocate de acuzaţi este apelul efectele vindecătoare ale sacramentului „spovedaniei.” Se uită desigur faptul că Biserica timpurie a cunoscut mărturisirea publică („în adunare”, Didahia 4.14) şi că, dintotdeauna, „pricinile de sminteală” au fost mai aspru cântărite decât păcatele comise în sfera strict privată. Datorită dimensiunii publice de care se bucură episcopii ortodocşi în România – prin statutul obiectiv dar şi prin forţa împrejurărilor personale – actul de pocăinţă ar trebui să asume, ideal, o dimensiune vizibilă, in forma Crucis.

Numai prefaţându-şi discursul public cu un asemenea gest de smerenie colectivă şi individuală, Biserica va putea avea un adevărat ascendent faţă de liderii societăţii româneşti, predicând prin pacea lăuntrică atât perfecţiunea morală cât şi împăcarea cu semenii.

Mihail NEAMŢU

(Text apărut miercuri 17 octombrie în Revista 22).