‘Glasul „celuilalt” om real din dialogurile confesive este totdeauna prezentat în mod similar, manifest în afara subiectului. Dar această tratare a „celuilalt”, deşi. Într-o formă mai puţin vizibilă, caracterizează fără ex­cepţie toate dialogurile importante ale lui Dostoievski : într-adevăr, ele sînt pregătite de subiect, dar punctul culminant, apogeul dialogurilor, se înalţă deasupra subiec­tului în sfera abstractă a raportului pur de la om la om.

Cu acestea încheiem examinarea tipurilor de dialog, deşi sîntem departe de a le fi epuizat. Mai mult, fiecare tip are numeroase variante, de care nu ne-am ocupat de fel. Principiul de construcţie rămane însă acelaşi peste tot. Pretutindeni asistăm la întretăierea, con­sonanţa sau interferenţa replicilor din dialogul deschis cu replicile din dialogul interior al eroilor. Pretutindeni, o anumită totalitate de ,idei, de cuge­tări şi cuvinte este transmisă de cîteva voci ne contopite, dobîndind în fiecare din ele rezonanţe diferite. Dar nu această, totalitate de idei ca atare, ca ceva neutru şi sieşi identic,, constituie obiectul aspiraţiilor autorului. Nu, ele se în­dreaptă spre realizarea temei pe mai muite voci diferite, spre eterofonie şi poli­fonie ca principiu cu acţiune permanentă al temei. Pentru Dostoievski prezintă importanţă amplasarea voci­lor şi interacţiunea lor.

Prin urmare, dialogul exterior, exprimat compoziţio­nal, este indisolubil legat de dialogul interior, adică de microdialog şi, în oarecare măsură, se sprijină pe el. Şi amîndouă aceste dialoguri sînt la rîndul lor indisolubil legate de marele dialog al romanului în întregul său, care le cuprinde. Romanele lui Dostoievski sînt dialogale de la un capăt la altul.’

M. Bahtin