POLITICA ELIADE

Nu despre pigmeismul partizanatelor electorale ar putea fi vorba aici. Politica culturală încurajată o viaţă întreagă de Mircea Eliade (1907-1986) ne propune un model înalt de locuire a cetăţii. Ignorând neprimenirea autohtonă, poţi învăţa împreună cu Eliade forţa de agregare a cunoaşterii istorice, logica entuziasmului reflexiv şi fidelitatea creatoare faţă de tradiţiile laice sau religioase ale modernităţii. Tinerilor nemulţumiţi de reţetarul (sau insectarul) ratării balcanice, biografia operei lui Mircea Eliade le oferă astăzi, alături de criteriile justei celebrităţi, câteva repere fixe ale deprovincializării.

În contextul unor recuperări culturale tardive, descoperim sărăcia ofertelor româneşti capabile de omologare europeană sau nord-americană. Eliade intervine atunci – la ceas de aniversară – pentru a salva nu doar aparenţele, ci chiar realitatea şcolii, a patrimoniului sau eredităţii locale. Ideile sale mai sunt încă teme de colocvii, doctorate, monografii sau polemici intense. În paradisul bibliotecii eterne, numele Eliade circulă cu blazonul imunităţii unui veritabil ambasador imperial. Centenarul dedicat profesorului de la Chicago ne invită aşadar la aprofundări, nuanţe şi continuităţi, în răspăr cu orice festivisme, scufundate în fonduri pentru forme fără fond.

Despre acest Eliade mereu stenic – cărturarul, romancierul, corespondentul, gazetarul şi actorul politic – vorbeşte în ultima sa carte Andrei Oişteanu. Intitulat „Religie, politică şi mit” (Polirom, 2007), volumul adună „texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu” într-o încercare de-a îmbogăţi tuşa portretului fiecăruia dintre cei doi istorici ai religiilor – clasici ai disciplinei şi singurii pe care România i-a avut în secolul XX. Autorul discută raportul dintre publicistică şi bibliografia ştiinţifică, dintre „intuiţie şi erudiţie,” dintre conservatorismul militant al tinereţii şi toleranţa ironică degajată de Eliade la vârsta senectuţii (aşa cum arată textele despre mişcarea hippie).

Graţie echilibrului hermeneutic probat în atâtea rânduri de Andrei Oişteanu avem şansa unei reîntâlniri formatoare cu Eliade şi discipolul său. Trecerea, cernerea şi risipa timpului ne arată că România datorează acestor două figuri umaniste nu atât gongorisme postume, cât, mai ales, fapte.

Mihail NEAMŢU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s