Am crezut multă vreme că mă pot margini la o dezbatere politică de idei în rarele ocazii când chiar era vorba de proiecte politice generoase şi că nu este cazul să intru în polemică sterilă despre persoane. Astăzi însă disputa s-a personalizat la maximum şi a părăsit violent calea dreaptă a moderaţiei, de aceea îmi permit să intervin în apărarea onoarei şi profesionalismului. Îndemnul mi-a venit de la un articol care a circulat recent pe internet, al cărui autor nu îl voi menţiona din delicateţe. Acest articol, remarcabil prin verva polemică demnă de o filipică, păcătuia, în opinia mea, prin lipsă de moderaţie şi critici nefundamentate, şi aducea atingere adevărului, pe care eu am să încerc să-l întemeiez pe fapte.

Dezbaterea politică din ultima vreme s-a axat prea mult asupra meritelor sau defectelor actorilor din primul plan, dar iată că recenta denunţare a „plutonului de consilieri, demagogi şi fără scrupule”, referinţă rău-voitoare din textul citat la grupul de consilieri ai preşedintelui Traian Băsescu îmi impune să aduc în atenţia publicului pe câţiva din oamenii mai puţin mediatizaţi din jurul preşedintelui. Mediatizarea de scandal a pus accent pe persoanele problematice din anturajul prezidenţial, dar nimeni nu s-a ocupat, măcar din spirit de echidistanţă, să evoce şi braţul pozitiv al balanţei, pentru a vedea în ce parte trage. Prin elanurile polemice ridicate în ultima vreme mi-e teamă să nu aruncăm copilul din baie cu tot cu apa murdară. Ca să pun mai clar problema: discernământul în alegerea consilierilor este o trăsătură de om de stat care nu-i este străină actualului preşedinte. Echipa de consilieri adună un număr semnificativ de persoane impecabile din punct de vedere al prestaţiei publice şi al parcursului profesional.

Voi aminti cinci dintre aceştia al căror curriculum se întâmplă să-l cunosc personal: Teodor Baconsky, Cristian Preda, Bogdan Tătaru-Cazaban, Alexandru Gussi şi Radu Carp. Trei dintre aceştia, T. Baconsky, C. Preda şi Al. Gussi şi-au susţinut tezele de doctorat cu cea mai înaltă calificare în prestigioase instituţii universitare pariziene, iar dintre ceilalţi doi R. Carp a susţinut şi B. Tătaru-Cazaban e pe cale să susţină teze de doctorat în universităţi româneşti cu aceeaşi seriozitate cu care ar fi făcut-o în universităţi străine. Toţi au publicat atât lucrări de specialitate care nu pot fi contestate, cât şi articole de atitudine politică şi culturală care excelează prin calitatea şi moderaţia ideilor exprimate, iar unii dintre ei sunt cadre universitare faţă de care studenţii nu au decât cuvinte de laudă. Faptul că la un moment dat au ales o carieră publică nu le diminuează cu nimic calităţile intelectuale, în schimb sunt de admirat pentru consecvenţa lor politică după 1989, pentru scrupulozitate extremă în atitudinile lor politice, şi nu în ultimul rând pentru faptul că nici un scandal public nu se leagă de numele lor. În mod cu totul remarcabil, nici unul dintre ei nu s-a făcut vinovat de nici un act de demagogie.

Deoarece articolul care m-a îndemnat la scris a pus sub semnul întrebării, printr-o retorică neconvingătoare, competenţa profesională a persoanelor menţionate, în calitatea mea de absolvent de studii politice şi specializat ulterior în istorie bizantină am căderea să mă exprim asupra lucrărilor lor de specialitate şi o voi face pe scurt în cele ce urmează.

T. Baconsky în lucrarea lui de doctorat răspunde unei mari dezbateri spirituale, aceea despre statutul râsului şi al deriziunii în concepţia creştină. Personal eram sensibil la această problematică ca adolescent cititor al romanului lui Umberto Eco Numele Trandafirului, şi tulburat de condamnarea râsului pronuţată de personajul Jorge din Burgos prin fraza „Hristos nu a râs niciodată”. De aceea am citit cu mare curiozitate cartea lui T. Baconsky Râsul patriarhilor, ceea ce mi-a dat ocazia să descopăr o analiză fascinantă a unei prejudecăţi moderne cimentată ideologic, aceea că creştinismul ar fi o religie a tristeţii şi posomorârii. Cu ajutorul metodei antropologiei religioase, T. Baconsky reconstituie cu precizie şi fineţe contextul istoric şi cultural al atitudinii sfinţilor părinţi faţă de râs, descrie funcţia hierofantică a deriziunii şi deschide perspectiva asupra unui fenomen tulburător al spiritualităţii creştine: sfântul nebun întru Hristos. Cartea este o contribuţie majoră, la nivelul comunităţii ştiinţifice mondiale, la cunoaşterea antichităţii târzii, iar pentru cultura română a fost o deschidere luminoasă a gândirii creştine către marea tradiţie antică a creştinismului. Cariera diplomatică în care s-a angajat ulterior Theodor Baconsky răspunde unui imperativ al generaţiei noastre, nevoia angajamentului în reformarea democratică a societăţii româneşti. Nu văd nimic de blamat în această alegere, cu atât mai mult cu cât el s-a distins ca unul din artizanii vizitei papale din 1999.

Pe Cristian Preda l-am avut profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, în vremea pionieratului când preda în tandem cu bunul său prieten Aurelian Crăiţu un curs de istoria ideilor politice. Cursurile lor în acei ani tulburi de după 1989 au fost, după mărturia mea şi a colegilor mei de generaţie, o oază de libertate intelectuală şi un îndemn spre rigoare ştiinţifică într-un domeniu rupt de tradiţie timp de 50 de ani. Doctoratul său sub îndrumarea lui Pierre Manent, publicat sub titlul Le libéralisme du désespoir. Tradition libérale et critique du totalitarisme dans les années 1938-1960, îl recomandă ca unul din cei mai avizaţi cunoscători ai tradiţiei liberale europene. Pe lângă o carieră universitară şi de administraţie universitară, care împlineşte cincisprezece ani, C. Preda a fost o voce publică liberală autentică şi avizată.

Alexandru Gussi, coleg mai tânăr al lui C. Preda la Facultatea de Ştiinţe Politice, şi-a dedicat cercetarea doctorală, sub coordonarea lui Dominique Colas la Institutul de Studii Politice de la Paris, temei majore a relaţiei dintre Democratizare şi utilizarea politică a trecutului, a felului în care partidele politice româneşti s-au raportat la trecutul comunist. Al. Gussi demonstrează pertinent, cu instrumentele cele mai riguroase ale politologiei, că atitudinea anticomunistă a însemnat în acelşi timp ceea mai eficientă acţiune în favoarea democratizării societăţii româneşti. Pentru un anticomunist sincer o asemenea teză în contextul universitar al IEP ar trebui să sune ca o maximă recomandare. În plus, ceea l-a impus pe Alexandru Gussi în atenţia publică sunt analizele politice pertinente şi moderaţia politică din articolele lui.

Bogdan Tătaru-Cazaban este tot o rara avis în pesajul politic românesc. Pasiunea lui pentru studiile medievale s-a îmbinat în mod fericit cu un autentic angajament creştinesc. Este de admirat curajul şi hotărârea de care au dat dovadă soţii Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban pe această cale. Traducerile din limba latină a unor fragmente din opera lui Augustin, Boethius şi Hugo de Saint-Victor şi din franceză, Emanuel Levinas, alături de articole precum „Îngerii neamurilor sau dimensiunea teologico-politică a angelologiei” şi „Ordinea creaţiei şi răul în viziunea augustiniană” ar trebui să-l facă bineplăcut oricărui om iubitor carte. Dar B. Tătaru-Cazaban s-a preocupat şi de cetate şi cetăţean, îmi aduc aminte de participarea sa la dezbaterile Institutului de Studii Liberale, încercând să desluşească şi să reîntemeieze intelectual relaţia dintre statul român şi Biserica Ortodoxă, în numeroase articole, acest fapt pregătindu-l în mod natural pentru poziţia de consilier pentru cultură şi culte.

În ce îl priveşte pe Radu Carp, volumul în colaborare cu L. Vlad şi I. Stanomir De la „pravilã” la „constituţie”. O istorie a începuturilor constituţionalismului românesc, l-a impus deja ca pe un specialist în drept constiţional de certă valoare, cu formaţie juridică strălucită. În ultimii ani volumele Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă  a unui proiect politic şi Proiectul politic european. De la valori la acţiune comună l-au înscris în mod ferm şi coerent pe coordonatele gândirii politice creştin-democrate de cea mai bună calitate. Colaborarea lui cu teologul Radu Preda de la Facultatea de Teologie ortodoxă de la Cluj a dus la crearea Institutului de studii interortodoxe, interconfesionale şi interreligioase (INTER), o iniţiativă privată menită să participe la relansarea cercetării umaniste în România şi totodată la o abordare modernă şi responsabilă a religiei şi organizării ei cultuale în România.

Calitatea profesională a acestor oameni este impresionantă, iar decizia lor de a se angaja public cu atât mai admirabilă cu cât fiecare ar fi putut să-şi continue liniştit şi prestigios cariera universitară. Ar fi loc de mirare şi uimire, pentru omul care nu s-ar informa decât din televizor, că oameni de această calitate au fost doriţi de Cotroceni. Este o evidenţă sănătoasă că prestigiul consilierilor unui om de stat contribuie la credibilitatea lui politică. Ocupându-mă de genul literar Oglinda principilor (Cuvinte de învăţătură pentru cârmuitori) nu se putea să nu fiu sensibil văzând că este respectat îndemnul, repetat de atâtea ori de la Isocrate, trecând prin Agapet şi până la Neagoe Basarab, ca  sfetnicii să fie aleşi cu grijă, în funcţie de virtuţi şi competenţă.

Prin traversarea actualei crize politice, acest grup de consilieri, format din oameni de până în patruzeci de ani, are ocazia să se maturizeze prin acţiune politică şi prin gestionarea situaţiilor de criză. Ei adaugă astfel performanţelor lor academice,  o nouă competenţă, cea a responsabilităţii politice. Oricare ar fi sfârşitul actualei crize constituţionale, aceşti oameni vor fi devenit un capital politic al României.

Petre GURAN