După 24 de luni de la eliminarea guvernării Năstase ne găsim într-o Românie cu Nicolae Văcăroiu cu aspiraţii de preşedinte interimar, cu un Parlament care seamănă tot mai mult cu o Duma de stat, în care interesele economice ale oligarhilor trezesc îndată compasiunea urnelor de vot. Pentru că Traian Băsescu a refuzat democraţia butaforică de inspiraţie CSI, Partidul Social Democrat, necurăţat de vechile contaminări mafiote, şi-a prelungit sistematic şi tentacular influenţa în sfera politicii şi a societăţii. Aşa avem astăzi o presă slugărnicită şi tunuri mediatice psihanalizabile, cu „analişti politici” şantajabili şi antrenaţi, pe deasupra, în rivalităţi imaginare cu omul carismatic recunoscut care este totuşi Traian Băsescu.

Iar noi ne trezim dimineaţa în aceeaşi ţară obosită, fără încrederea de sine a unei comunităţi mature politic. Participăm la o piaţă economică cu rating în scădere sau indici de stagnare la bursă. Citim cronici internaţionale antipatice – în The Economist, Wall Street Journal sau Frankfurter Allgemeine Zeitung. Vedem ambasada SUA îngrijorată de evoluţia investiţiilor şi descoperim tineri pregătiţi de emigrare. Regăsim, în fine, aceeaşi demoralizare endemică la nivelul societăţii civile – de la ONG-urile ecologiste până la comunităţile religioase care au abandonat retorica „dreptăţii” şi a „binelui obştesc.”

Într-un asemenea context de gravă criză, poţi constata că Andrei Pleşu comentează în Săptămâna Mare cearta dintre palate, Horia-Roman Patapievici a reluat ciclul „Politicelor,” Gabriel Liiceanu se apără de cele mai absurde acuzaţii de plagiat, iar GDS este obligat să găsească un sediu, să fabrice un slogan anti-corupţie ori să orchestreze un miting. Pe scurt, România pare obligată să sufere în tot ce are mai bun din partea ultimelor consecinţe ale profeţiei-blestem făcută după Revoluţie de Silviu Brucan. Ceea ce pierdem este normalitatea socială înăuntrul căreia bucuriile simple şi lucrurile cu adevărat importante să înflorească: de la pasiuni filatelice şi traduceri esenţiale în programele de edituri până la institute de cercetare în care impostura, lenea şi sinecura să fie mai puţin elocvente.

Ţi-ai dori parcă o ţară unde să se muncească eficient, punctual şi frenetic; unde respectul cetăţeanului să însemne mai puţine taxe, cozi şi plimbări cronofage; unde să găseşti programe radiofonice subţiri şi mult mai puţină glagorie; unde recunoaşterea unei diplome de Sorbona să nu dureze o eternitate; unde competiţia pentru supravieţuire să nu risipească pasiunile intelectuale de excepţie. O ţară demnă, pe scurt spus, cu mult mai puţine complexe epigonice. Orizontul acestei împăcări de sine a României este foarte departe. Se joacă în continuare scenetele lui Dinu Săraru. Tribunul are licenţă TV iar noul ministru de externe se adapă din înţelepciunea bătrânului edec. Elitele sunt obligate să se deprofesionalizeaze, încercând să apere ultimele oaze de civilitate în oceanul lichelismului citadin.

Calitatea vieţii publice se degradează şi datorită ambuteiajelor lexicale. Limba română e masacrată televizual şi radiofonic de manele, politicieni şi jurnalişti – cu toţii lipsiţi de ureche, pudoare sau instrucţie. Anecdota, bârfa şi comentariul trivial domină chiar şi reflexele unor realizatori cu talent. Nici profesorii universitari ieşiţi „pe post” nu par să mai citească altceva decât perle, frânturi, comunicate. Cărţile îşi retrăiesc exilul. Nombrilismul mediocrităţii e desăvârşit prin absenţa comparaţiilor politice şi a minimei erudiţii istorice. Pana de ziarist trecută prin mâna lui Eminescu, Arghezi, Eliade, Ierunca s-ar ofili astăzi în degetele multor „senior-editors.” Contemplăm vedete ale „sticlei” hărţuite de demonul mondenităţii – persoane care vorbesc mai mult decât citesc sau voci care dăscălesc mai mult decât au învăţat vreodată. Pentru că acestora le place şefia, iar nu ucenicia, un vecchio platonizant le-ar putea oferi manualul de geografie şi un sfat indignat: „Mergeţi la Păltiniş şi Nucşoara, domnilor ziarişti!”

Premiul laşităţii

Au trecut doi ani de la mica noastră „revoluţie portocalie” şi poţi vedea deja, pe culoare ascunse ale subconştientului colectiv, mici pete de sânge. Vocaţiile de fidelitate şi probele de onestitate – fie în publicistică,  fie în poziţia demnitarului – sunt rare. Burta largă a ignominiilor rămâne mereu încăpătoare. În fibra acestui neam s-ar părea că morbul dezbinării lucrează cu dexteritatea unui cancer avansat.

Eşantionul cel mai extravagant şi iresponsabil al presupusului „stupid people” – cel care ocupă prin mită sau afiliere oligarhică atâtea scaune din Parlament – l-a inculpat pe Traian Băsescu dintr-un motiv foarte simplu. Preşedintele plăteşte din pricina crezului său într-o filozofie politică tranşantă şi durabilă, construită din plăcerea aspră de-a rezolva ecuaţii istorice pentru care distincţia categorială între „prieten” şi „adversar” nu poate să dispară. Traian Băsescu a cerut parlamentului să jignească mai rar agenda publică şi să nu devină motor al entropiei naţionale. A cerut ca legislatorii să-şi viziteze mai des alegătorii şi mai rar finanţatorii, între două mandate. A cerut ca discuţiile interminabile despre „statul de drept” şi „ordinea constituţională” să nu oculteze adevărul lugubru al unei Românii fraudate dar fără vinovaţi. A cerut ca politica să iasă la lumina explicită a timpurilor noi.

Prin raţionamente narcisiste, un orgoliu pizmaş şi datorii inavuabile, voinţa lui Călin Popescu-Tăriceanu a fost aceea de-a nu curma sabotajul pesedist al democraţiei. Este motivul pentru care prestigiul PNL merită înmormântat fără requiem în cimitirul vechilor aliaţi ai „liniştii noastre.”

Mihail NEAMŢU

(Text publicat de Revista 22)