Franţa se pregăteşte pentru alegerile prezidenţiale. La prima vedere, ceea ce contează este pugilatul, “campionatul de arte marţiale” dintre principalii candidaţi. Publicul alegător deleghează oarecum lumea jurnaliştilor pentru a comenta în fiecare zi deplasările electorale, noile strategii mediatice şi de “comunicaţie” adoptate de staff-uri (formate din adevăraţi profesionişti ai entertainment-ului), preluarea sau abandonarea anumitor teme arzătoare (salariul minim pe economie, securitatea, imigraţia, ecologia) şi nu în ultimul rând can-can-ul gafelor, neînţelegerilor din sânul aceluiaşi partid, etc.

Cât de importante sunt însă aceste can-can-uri, cât de greu cântăresc ele în balanţa istoriei! Publicul alegător îşi primeşte porţia de “circ” cotidian din aceste lupte nemiloase, ricanând cu ocazia vreunei dezvăluiri ce murdăreşte imaginea candidatului x; puterea publicului alegător în această “societate a spectacolului” ce-şi alege aleşii politici, stă în vot şi votul se dă nu din respect pentru idei, ci din interes, din frica de a pierde, până la urmă din această sete de putere minimă pe care bila neagră sau albă din urnă o conferă alegătorului. Există votul aşa-zis “reactiv”: votez împotriva promulgării Constituţiei europene pentru că votez împotriva lui Chiraq.

Imaginea a înlocuit ideile politice. E adevărat pe de altă parte, că politicul a fost înlocuit de Economic. Lucrurile se echilibrează în cele din urmă. În această lume globalizată, în care doar transferurile bancare mai contează cu adevărat, dacă votezi doar “imaginea” candidatului politic (în spatele căruia se află trustul cutare, grupul industrial “y”, sau multinaţionala “z”), discreditezi în întregime politicul, îl “demonetizezi”, îl faci monedă calpă şi bună de aruncat, acreditând în schimb un “Sfârşit al istoriei” hegeliano-kojèvian în care “totul e tot”, în care nimic nou sub soare nu mai poate adveni, în care Coca-Cola, Nike, Club Med, General Motors şi Toyota sunt valorile eshatologice ultime. Totul “se împacă” în această vizune – Apocatastaza, Sfârşitul cu majusculă nu mai înseamnă o transfigurare în care “cerul se face sul” şi Ierusalimul ceresc apare în transparenţa lumii, ci în care Diavolul bolşevic se supune unui Arhanghel Mihail anglo-saxon (reprezentat de preşedintele Statelor Unite), convertindu-se la consumism şi împăcându-se cu Dumnezeul bursei de pe Wall Street.

Cu toate acestea, în spatele imaginii candidatului se mai află însă şi altceva decât petrol, bani saudieni ori cauciuc “Michelin”: în spatele candidatului se află “misterul non-hegelian al istoriei”, pentru a răpi cardinalului Daniélou o expresie vag filozofică. Gândul acesta mi-a venit ascultând la radio principalele discursuri ale candidaţilor de extremă stângă: José Bové campion al alter-mondialismului şi exterminator terorist al culturilor de cereale modificate genetic (O.G.M.) şi Arlette Laguiller, leader al unui partid troţkist în cădere liberă de două decenii. Dacă aceştia doi nu sunt, în teorie, decât simpli reprezentanţi ai “ţăranilor” şi respectiv, ai “muncitorilor”, în practică forţa lor de persuasiune este una uimitoare. Ajunge să asculţi “sirena” discursului alter-mondialist sau muncitoresc-troţkist pentru a-ţi da seama că te-ai înşelat amarnic atunci când ai crezut că “Sfârşitul istoriei” s-a împlinit şi nimic nu mai poate fi nou sub soarele Economiei globalizate. Dacă Sarkozy şi Segolène Royal, de la înălţimea prestigiului şi forţei financiare pe care o reprezintă partidele lor respective, privesc cu condescendenţă micii candidaţi de extremă stângă (luând în considerare doar scorurile din sondaje şi eşecurile din trecut) – ei desconsideră forţa intrisecă a Ideii politice şi “misterul istoriei” ce detronează câteodată fulgurant statu-quo-ul economic pentru a lăsa societatea pradă beţiei dionysiace a Ideilor.

Neprevăzutul nu bate niciodată la uşă: să ne amintim de atentatele islamiştilor, de sentimentul de insecuritate europeană şi de câştigarea primului tur electoral de către Jean-Marie Le Pen în 2002. La toate aceste fenomene, extrema stângă franceză are un răspuns pregătit: multinaţionalele concentrează averi faraminoase în mâinile unei elite, ruinând în trecerea lor de taifun pe agricultorii din Camerun, pe muncitorii concediaţi de la “Moulinex” din vreun neînsemnat orăşel francez şi plătând cu  salarii de mizerie pe locuitorii din Tailanda sau din Timorul de Est, după ce i-au lăsat şomeri pe muncitorii din Bretania sau din Vendée (înainte de a “delocaliza” în Extremul Orient). Extrema stângă gândeşte lucrurile “macro-economic”, găseşte soluţii ce-i ating atât pe europenii precari cât şi pe brazilieni sau pe tamilii din India. Extrema stângă respectă diferenţele religioase, înţelege furia popoarelor asuprite de imperialismul emblemelor Coca-Cola şi Nike, ştie că islamismul nu e decât un răspuns religios la lipsa de ruşine şi de respect cu care ocidentalii convertesc universul la cultura lor impudică, pentru a extrage din fiecare colţişor de lume un profit fabulos.

Fără-ndoilă, extrema stângă şi-a pierdut credibilitatea şi aura mesianică odată cu falimentul Uniunii Sovietice. Însă nu trebuie să uităm că extrema stângă s-a primenit, s-a curăţit de păcatele tinereţii bolşevice, şi s-a îmbrăcat în straiele Noului Mesianism (infinit de puternic şi de seducător mai ales în rândul tineretului occidental lipsit de repere şi de ţel spiritual) care poartă numele de “alter-mondialism”.

Extrema dreaptă, cu şovinismul, xenofobia şi vechea melodie a “imigraţiei zero”, face figură de filistină şi de mic-burgheză: toată lumea ştie (şi cu atât mai mult extrema dreaptă politiciană) că imigranţii “au fost lăsaţi să vină” în Franţa pentru că marile trusturi (dinou!) aveau nevoie pentru a se dezvolta de muncitori “la negru”, ilegali, veniţi di Mali sau din Algeria, pentru a face job-urile de ruşine pe care francezii înşişi le refuză. Noua extremă stângă, alter-mondialistă şi mesianică ştie că are un avantaj moral (!) asupra extremei drepte, meschine şi ipocrite. Extrema stângă alter-mondialistă gândeşte globalist şi la scară planetară, pe când extrema dreaptă gândeşte “strâmt” şi în plus, fals.  Extrema dreaptă e veche şi îmbâcsită, pe câtă vreme extrema stângă s-a înnoit!

De vrem, de nu vrem, trebuie să constatăm în Franţa o “renaştere din cenuşa proprie” a vechiului comunism. Noul său profil nu trebuie căutat în vechiul sediu al Partidului Comunist Francez, şi nici măcar în sediile marilor concentraţii sindicaliste (Force ouvrière, C.G.T.). Noul profil al extremei stângi trebuie căutat puţin cam peste tot şi nicăieri: în pululaţia de asociaţii anti-rasism (ce exercită o adevărată cenzură la cel mai mic derapaj xenofob); în noua religie ecologică (reprezentată de “ascetul” de tip “Greenpeace”, Nicolas Hulot cu o popularitate imensă şi care i-a determinat atât pe Sarkozy cât şi pe Royal să semneze “Pactul ecologic”); în lupta teroristă, foarte agresivă şi pedepsită penal a lui José Bové împotriva culturilor modificate genetic; în adevărata politica externă pe care o elaborează tinerii candidaţi charismatici ai extremei stângi, precum Besançenot: de profesie factor poştal, dar nu mai puţin prezent la toate marile “Forumuri alter-mondialiste” (Porto-Allegre, de exemplu), unde leagă prietenii cu reprezentanţii agricultorilor expropriaţi din Brazilia sau cu purtătorii de cuvând ai castelor defavorizate (numărând sute de milioane de potenţiali membrii activi!!) din India.

Iată în câteva exemple desenându-se un nou subcontinent politico-ecologico-contestatar, ce gândeşte “big” şi se măsoară fără frică cu cei mai iscusiţi vectori de interes macroeconomic. Noua extremă stângă, mesianică şi alter-mondialistă, ce se elaborează (şi) în Franţa – important focar de Idei istorice şi simbol (în virtutea rivalităţii ereditare cu spiritul anglo-saxon) al “contra-curentului” de gândire mondialistă – are soluţii ideologice proaspete pentru a alina suferinţele dezmoşteniţilor din întreaga lume. După căderea Uniunii Sovietice s-a spus că lumea anglo-saxonă nu mai are rival, putând să-şi exercite liberă veleitatea de “poliţist al mapamondului”. Şi dacă noua putere ce se va ridica în contraparte nu este nici U.E., nici China (sau India) ci acest alter-mondialism cu charisma Ideilor sale: o planetă curată, un comerţ mondial “echitabil” şi o lume epurată de cinismul şi machiavelismul marilor trusturi industriale? Ideile au murit – traiască Ideile!!

De aceea “circul” mediatic Royal-Sarkozy et alii nu mă face câtuşi de puţin să râd. Cu cât strategiile multi-media sunt mai rafinate cu atât publicul alegător devine mai puţin credul şi mai revanşard; şi cu cât publicul alegător crede mai puţin în vechea democraţie parlamentară, cu atât creşte subcontinentul de credinţe şi superstiţii “alter-mondialiste”. Dacă adulţii nu mai cred în politic şi în alegeri (ştiindu-i pe candidaţi marionete în mâinile marilor finanţatori), atunci cu siguranţă, tinerele generaţii, născute şi crescute în atmosfera acestei “dezvrăjiri” a Ideilor tradiţionale de democraţie şi de reprezentabilitate parlamentară, vor îmbrăţişa noua etică alter-mondialistă, ca pe un nou “sens al vieţii” într-o lume de brute industriale.

Vǎzutǎ prin prisma discursurilor electorale de dinainte de alegeri, aderarea Franţei la valorile U.E. pare mai degrabǎ fragilǎ. Atât extrema dreaptǎ (Le Pen, Philippe de Villiers) cât şi o anumitǎ extremǎ  stângǎ sunt pentru pǎrǎsirea imediatǎ a Uniunii Europeene şi întoarcerea la francul francez. Exemplul Marii Britanii este citat: Marea Britanie, spun respectivii candidaţi din Hexagon, “face ce vrea şi când vrea”, ţinându-se în marginea politicii monetare unite, refuzând participarea la anumite proiecte comune, fǎcând figurǎ de excepţie pe toate planurile. Ideea de proiect european e deja veche în bǎtrâna Europǎ occidentalǎ – cicatricile Franţei (în speţǎ) sunt nenumǎrate, dacǎ e sǎ ascultǎm discursul rǎnit al extremelor politice franceze.

Ne putem însǎ întreba: demagogie pre-electoralǎ sau “semn” prevestitor al istoriei? Este Franţa (sau oricare alt stat fondator al U.E.) cu adevǎrat  dornicǎ de a divorţa de U.E.? Şi dacǎ e dornicǎ, este ea în mod real capabilǎ de a produce o implozie în sânul Uniunii? Desigur, nu putem decât sǎ conjecturǎm pe marginea unui astfel de scenariu şi pe marginea amplorii mai mult sau mai puţin catastroficǎ a realizǎrii sale. Cǎci pânǎ la urmǎ, “perioadǎ electoralǎ” înseamnǎ deasemenea spargerea tuturor  abceselor, exprimarea tuturor nemulţumirilor şi mofturilor, spectacolul gratuit al verbiajului şi “individualismului latin” (cum ar putea foarte bine diagnostica “The Economist” sau “Financial Times”). Însǎ dincolo de seducţia electoratului prin ţinerea unui discurs împotriva ţapului ispǎşitor european, putem vedea în aceste nemulţumiri exprimate sus şi tare (mai ales într-o perioadǎ când toatǎ lumea ciuleşte urechea) germenele unei posibile Idei; putem vedea în aceastǎ nemulţumire faţǎ aparatul administrativ de la Bruxelles, un soi de mit anti-imperial, un fel de nemulţumire a limes-ului exprimatǎ împotriva centrului, împotriva acestei urbs în care tehnocraţii europeeni iau decizii într-o totalǎ inconştienţǎ faţǎ de adevǎratele suferinţe şi deziderate ale celor pe care-i conduc.

În anti-europenismul  anumitor candidaţi extremişti se exprimǎ de fapt populismul  conştient al unor politicieni cu adevǎrat experimentaţi, care ştiu sǎ ia pulsul opiniei publice. Din punctul lor de vedere, U.E. nu este decât un alt avatar al monstruoasei conspiraţii economice, pe care principalele trusturi industriale au ţesut-o; U.E. şi centrul sǎu de la Bruxelles nu sunt altceva (dacǎ stǎm sǎ-i ascultǎm atunci când li se dǎ cuvântul) decât un uriaş lobby pentru marile intreprinderi multinaţionale.

Cu alte cuvinte asistǎm la o importantǎ scindare în douǎ a fiinţei occidentale: pe de o parte, existǎ “Franţa de jos” (sau “Italia de jos” sau “Spania de jos”, etc) – pentru a prelua mot-ǎ-mot gafa unui fost prim-ministru francez – pe de altǎ parte, existǎ “Franţa tehnocraţilor” şi a elitei afacerilor; prima Franţǎ trebuie sǎ pǎtimeascǎ de toate bolile secolului (şomaj, poluare, insecuritate, cost ridicat al vieţii, nedreptate politicǎ), a doua Franţǎ, “Franţa mandarinilor” creeazǎ nestingheritǎ o formidabilǎ reţea de producţie pe cinci continente, se aliazǎ cu marile bǎnci, corupe factorii de decizie de la Bruxelles şi se dizolvǎ în eterul paradisului economic globalizat.

Mitul anti-Bruxelles este de fapt mitul anti-mondializare. În aceastǎ campanie electoralǎ vina pentru toate neajunsurile din ultimii ani este aruncatǎ nu pe incompetenţa “erei Mitterand” şi a “epocii Chiraq,” ci pe …mondializare. Nu politicienii francezi (sau nu numai), nu elita francezǎ, deputaţii, diplomaţia şi instituţiile din Hexagon sunt de vinǎ pentru insuccesele naţionale şi internaţionale, ci şi factorii de decizie de la Bruxelles, americanii precum şi marea conspiraţie MacDonald’s – Texaco – General Motors. Putem decripta în aceastǎ teorie (întotdeauna vulgarǎ) a conspiraţiei o profundǎ nemulţumire mocnitǎ, a cǎrei cauzǎ nu este desigur, decât slaba competenţǎ a leaderilor politici francezi din ultimile douǎ decenii.

Slaba funcţionare a economiei (la nivelul “Franţei de jos”) este cauza tuturor acestor resentimente care se propagǎ precum un ecou în nerezonabilele discursuri extremiste. Ceea ce este interesant  de observat aici e cǎ segmentele sociologice deloc neglijabile vizate de aceste discursuri (sǎ nu uitǎm cǎ tineretul francez este unul din cele mai precare şi mai sǎrace din U.E., grevele universitare şi rǎzmeriţele din suburbii depunând o recentǎ mǎrturie în acest sens) îşi privesc propria ţarǎ, Franţa adicǎ, ca pe un stat din America latinǎ, în care “bogaţii devin pe zi ce trece mai bogaţi şi sǎracii devin pe zi ce trece mai sǎraci”.

Un singur lucru trebuie reţinut: existǎ momente (precum alegerile prezidenţiale) când anumite opinii devin “credinţe” ideologice şi când se coaguleazǎ în subconştientul colectiv Idei, ce nu se regǎseau înainte deloc decantate. La aceastǎ coagulare, la aceastǎ cristalizare a unui Zeitgeist, a unui “duh ideologic”, participǎ din plin profeţiile laice ale unor “tribuni ai poporului” extremişti, al cǎror unic talent este acela de a focaliza resentimentul maselor asupra unor ţapi ispǎşitori, de preferinţǎ extra-naţionali, ne-francezi. În urmǎ cu o jumǎtate de secol aceste resentimente luau în mod “normal” forma antisemitismului dirijat împotriva “conspiraţiei Înţelepţilor Sionului”, organizaţie fantomaticǎ, rǎspânditǎ pe întreaga planetǎ şi dispunând de forţe pe cât de obscure pe atât de implacabile.

Principala problemǎ în zilele noastre este cǎ Mondializarea nu mai este produsul unei imaginaţii bolnave, suferind de mania persecuţiei, ci existǎ prin chiar caracterul cotidian şi banalizat al Internetului, al delocalizǎrilor de intreprinderi înspre Africa sau Europa centralǎ ori prin reţeaua aerianǎ de transporturi. Principala întrebare rǎmâne însǎ: “Este Mondializarea beneficǎ pentru toatǎ lumea? Nu face ea cumva mai multe victime decât beneficiari?”

Fǎrǎ-ndoială, nu-i revine subsemnatului sarcina de a rǎspunde la o astfel de întrebare complexǎ. Tot ceea ce ne-a interesat, a fost sǎ descriem un fenomen de opinie francez precum şi apariţia inauguralǎ a unei posibile Ideologii “post-mondializare”, nutritǎ de ambele extreme de pe eşichierul politic francez, dar mai cu seamǎ de cea stângǎ.

Mai sus am asemǎnat resentimentele extremiste franceze cu un soi de urǎ a provinciilor imperiale împotriva centrului, împotriva Romei cezarilor. Metafora este însǎ nepotrivitǎ: în era Mondializǎrii centrul “e peste tot”, nu are o capitalǎ ci mai multe (Bruxelles, Washington, etc), este ubicuu. Resentimentul marginalilor împotriva Centrului se transubstanţiazǎ azi, într-o urǎ faţǎ de “Franţa mandarinilor”, “Franţa de sus”, tocmai pentru cǎ aceasta din urmǎ s-a aliat, a “colaborat” cu Mondializarea. Nu mai existǎ “margini” şi “centru”, ci un “jos” al sǎracilor (întotdeauna solidari cu lumea a III-a şi cu platforma militantǎ ecologistǎ) un “sus” al tehnocraţilor europeeni ce se lasǎ corupţi de marile trusturi cosmopolite.

“Sfârşitul istoriei” se evaporă încetul cu încetul. “The rest is silence”.

Mihail TRIŞCAŞ

Paris, 6 martie (Vinerea Mare), 2007