Introducere

Termenul “Pseudo-Ipolit” este un construct academic pentru a denota cu uşurinţă anonimul autor al acestui text, considerat îndeobşte fie poem, fie liturghie, fie simplă omilie pascală. Textul este păstrat în greacă, limba în care a fost scris, şi apare în ediţia Migne între cele şapte omilii pascale eronat atribuite lui Ioan Hrisostom. În timp ce cele opt manuscrise din Grecia îi atribuie textul lui Ioan, atât un manuscris descoperit în Italia, la Grottaferrata, cât şi fragmentele din florilegium-ul adăugat Actelor Sinodului de la Lateran şi cele din Florilegium Edessenum Anonymum atribuie textul lui Ipolit al Romei. (i) In plus, spaţiul şi epoca în care textul a fost scris sunt dificil de identificat şi încă subiect de dispută între specialişti.[ii] După elementele interne, textul păstrează tradiţii creştine vechi, similare cu cele prezente în Peri Pascha lui Meliton al Sardelor, document scris pe la 170 d.H., însă textul pseudo-ipolitean este mai slefuit stilistic, prezentând figuri de stil specifice chiar secolului al patrulea.

În cazul în care a fost vorba de o liturghie pascală sau un imn pascal utilizat pe parcursul mai multor generaţii, este cu totul plauzibil ca textul să fi suferit îmbunătăţiri stilistice. Alături de numeroase elemente care îl apropie de Meliton şi tradiţia pascală a Asiei Mici anterioară marilor capadocieni, este de luat în considerare structura bipartită, care reflectă o viziune teologică aparte. În general, ca şi Meliton, Ps-Ipolit consideră că Logosul divin s-a manifestat în vremea vechiului Legământ în mod pre-figurat (în typoi, în tipuri, figuri ale vremurilor care succed evenimentul Întrupării) şi în mod deplin în vremea celui nou, o dată deci cu, şi după, Întrupare. Tradiţiile ioaneice, atât cele ale Evangheliei lui Ioan cât şi cele ale Apocalipsei, specifice Asiei Mici, sunt de asemenea centrale în omilia pseudo-ipoliteană. Cum elementele specifice Asiei Mici sunt cel mai des întâlnite, textul poate fi considerat ca fiind probabil produs în Asia Mică a secolului al treilea.[iii]

În orice caz, textul este încărcat de elemente aparţinând tradiţiilor timpurii iudeo-creştine, între cele mai importante fiind elementele teofanice care rezonează fie cu pasajele teofanice ale Vechiului Testament, bunăoară cu viziunea isaianică, cea ezecheliană, sau cele ale psalmilor, fie cu fragmente din textele qumraniene sau cu fragmente mai târzii rabinice. În acelasi timp, există o conexiune intrinsecă, pe linia teofaniei pascale, atât cu textele lui Meliton, Origen, si celelalte omilii atribuite lui Ioan Hrisostom, cât şi cu textele ulterioare ale marilor capadocieni.

Prezentare şi traducere : Dragoş GIULEA

Fragmente de text:

1.

Iată, atunci când strălucesc ale luminii lui Hristos sfinte raze,

Si se-nalţă curate ale Duhului preacurat străluminări,

Atunci se deschid comorile cereşti de slavă şi dumnezeire.

A fost înghiţită noaptea cea întunecată şi fără sfârşit,

S-a risipit în ea însăşi şi negura cea sumbră,

Iar umbra trist-a morţi-a fost ea însăşi înnecată-n umbră.

Viaţa s-a răspândit peste toate,

Lumina pe toate le-a umplut,

Iar Răsăritul răsăriturilor domneşte de acum peste tot.

El, Cel ce era “mai ‘nainte de Luceafăr”[iv] şi luminători,

El, Cel nemuritor şi vast,

Marele Hristos străluminează peste toate mai presus de Soare.

De-aceea o zi strălucitoare şi de slavă, o zi eternă şi de neclintit

Se întocmeşte pentru cei ce cred în El:

Paştele cele de taină,

Liturghisite-n Lege ca-ntr-o icoan-a ceea ce va fi

Şi împlinite în lucrare în Hristos,

Paştele cele minunate,

Minune făptuită cu dumnezeiască vârtute şi a puterii Lui lucrare,

Sărbătoare adevărată şi eternă legiută aducere aminte,

Din pătimire nepătimire izvodită,

Din moarte nemurire,

Din mormânt viaţă,

Din răni vindecare,

Din căderea din Rai Înviere,

Din pogorârea în Iad Înălţare.

Astfel Îşi lucrează Dumnezeu faptele Lui cele mari,

Astfel le făptuieşte pe cele de necrezut din ceea ce se arată cu neputinţă,

Încât să poţi înţelege că El e singurul ce poate face

Cele ce-i stau în voinţă.

3.

Să serbeze cerurile cerurilor

Cele ce spun slava lui Dumnezeu[v] – precum strigă Duhul cel dumnezeiesc-

Cele ce primesc cele dintâi ale Duhului părinteşti răsărituri.

Să serbeze încă şi îngerii şi arhanghelii cerurilor,

Să serbeze şi popoarele şi oştile cereşti,

Văzând cum se pogoară trupeşte pe pământ

Arhistrategul oştirilor de sus.

Să serbeze încă şi corurile astrelor

Pe cel ce răsare mai ‘nainte de Luceafăr;

Să serbeze văzduhul ce măsoară nemăsuratele adâncuri şi întinderi,

Să serbeze şi apa mării cea sărată

Ce se învrednici să primească ale sfinţilor paşi urme,

Să serbeze pământul spălat de dumnezeiesc sânge,

Să serbeze încă tot sufletul cel omenesc

Însufleţit din nou întru o nouă naştere.

Iată Paştele, sobornicească sărbătoare-a tuturor

Pe pământ trimisă din voia Părintelui ceresc,

Al lui Hristos dumnezeiesc răsărit,

A îngerilor şi arhanghelilor veşnică serbare,

A întregii firi nemuritoare viaţă,

A morţii rană de moarte dătătoare,

A oamenilor hrană necurmată,

Suflet ceresc a toate,

A cerului şi a pământului sfântă liturghie

Profeţind vechi şi noi taine

Ce-s cu putinţă doar de văzut aici

Şi de-nţeles abia în ceruri.

4.

De-aceea,

[…] spre a primi cu totul hrana Cuvântului dumnezeiesc,

Nutriţi nu din gustare pământească ci cerească,

Să mâncăm şi noi Paştele Cuvântului

Cu dorirea duhovnicească cu care Cuvântul

A dorit să le mănânce cu noi spunând:

“Cu dorire am dorit să mănânc cu voi acest Paşte.”[vi]

49

Acestea sunt Paştele pe care Iisus a dorit cu noi să le pătimească.

Cu patima, El ne-a izvodit izbăvire din patimă,

Cu moartea, El pe moarte a biruit,

Iar prin mâncarea văzută viaţa lui făr-de moarte ne-a gătit.

Astfel este-a lui Iisus dorire mântuitoare,

Astfel iubirea lui preamult duhovnicească,

Spre a vădi cele vechi ca icoane

Şi-n schimb a-şi da chiar trupul Său cel sfânt ucenicilor zicând:

“Luaţi, mâncaţi, aceasta este Trupul Meu;

luaţi, beţi, acesta este Sângele Meu, Legământul cel nou,

Care pentru mulţi se varsă spre a păcatelor iertare.”[vii]

50

Astfel a răsădit alt pom în locul celui vechi,

Şi-n locul mâinii celei vechi şi rele, întinsă fără cuviinţă,

Cu mare cuviinţă a întins neprihănita mână,

Adeverind în Sine viaţa deplină spânzurând pe lemn.

51

Acest copac îmi este spre mântuire veşnică,

Acest copac îmi este hrană şi odihnă.

În ale lui rădăcini mă înrădăcinez,

În ale lui ramuri mă întind,

În coroana lui îmi găsesc plăcerea,

În Duh, ca într-un vânt uşor, mă înnoiesc.

La umbra lui am întins cortul meu

Şi, fugind de aspra pârjolire, am găsit un adăpost înrourat.

52

El, Cel ce umple toată firea,

S-a dezbrăcat şi luptă gol cu stăpânirile văzduhului,

Şi pentru-o clipă a strigat cerând potirul

Spre-a adeveri că şi om este pe deplin.

Dar aminte aducându-şi pentru ce era trimis

Şi dorind iconomia Întrupării să plinească,

El iarăşi a strigat: “Nu voia mea, ci voia Ta!”[viii]

Iar asta pentru că “Duhul este tare, iar trupul este slab.”[ix]

53

Purtând până la biruinţă războiul pentru suflet,

Creştetul lui sfânt cu o cunună de spini a fost încununat,

Ridicând cu totul vechiul blestem al pământului,

Pe care l-a curăţit de mulţimea spinilor caderilor în păcat

Şi l-a-nnoit cu creştetul Său dumnezeiesc.

Iar bând apoi până la fund a şarpelui amără şi acră băutură,

Nouă ne-a revărsat din Sine ale Lui dulci izvoare,

Căci dorind să dezlege a Evei lucrare

Şi să răstoarne lucrarea purtătoare de moarte

Ce a ţâşnit din coasta lui Adam,

Vezi cum a deschis în El însuşi sfânta coastă

De unde sfinte au ţâşnit Sângele şi Apa,

Cele desăvârşite ale nuntirilor tainice şi duhovniceşti,

Semne ale înfierii şi naşterii din nou;

“Căci Acesta vă va boteza în Duhul Sfânt şi foc,”[x]

Apa însemnând “în Duhul”, iar Sângele “în foc”.

55

Până-n sfârşit purtând Hristos lupta întregii firi,

Războindu-se şi biruitor fiind în tot şi-n toate,

Nu fu mărit ca Dumnezeu şi nici învins ca om,

Ci în hotarele văzutei lumii se înrădăcină,

Mărşăluind în frunte cu imn de biruinţă a duşmanului.

Firea privi înmărmurită lunga îndurare,

Cerurile se cutremurară, Stăpânirile cereşti,

Tronurile şi Legile de dincolo de lume fură zguduite

Văzând pe lemn spânzurat pe-Arhistrategul puterii celei mari.

Puţin şi stelele cerului ar fi căzut

Privind răstignit pe cel mai înainte de Luceafăr,

Iar focul soarelui se stinse

Văzând pentru o vreme umbrită Lumina lumii.

Pe pământ pietrele crăpară strigând a lui Israel necunoştinţă:

Nu ai cunoscut piatra duhovnicească

Ce te-a condus şi din care ai băut.[xi]

Pătimind laolată, catapeteasma Templului s-a sfâşiat,

Vădind pe-adevăratul ceresc Arhiereu,

Şi puţin rămase întregii lumi să se sfârşească

De spaimă zdrobită în faţa pătimirilor înfăţişate,

De n-ar fi suflat Iisus cel slăvit dumnezeiescul Duh zicând:

“Părinte, în mâinile Tale îmi pun Duhul Meu.”[xii]

Atunci când Duhul cel dumnezeiesc S-a înălţat,

Lucrurile lumii toate erau în spaimă şi în tulburare,

Cu un cutremur de teamă toate zguduite,

Dar s-a însufleţit din nou întreaga lume,

La viaţă fiind din nou adusă şi întărită ca la început.

56

O! revărsare dumnezeiască în tot şi în toate,

O! răstignire întinsă peste toate,

O! cu-adevărat Unule şi cu-adevărat întreg în toate,

Să poarte cerurile duhul Tău, pământul trupul, iar Raiul sufletul,

Aşa cum Tu ai spus: “Astăzi voi fi cu tine în Rai.”[xiii]

Iată Cel fără părţi se împarte încât toate să le mântuiască,

Iar locul cel mai de jos să nu rămână fără dumnezeiasca pogorâre:

“Chipul Său nu l-am văzut, însă glasul Lui l-am auzit”.

57

Legăturile morţii cu putere împărătească le-a dezlegat zicând:

“Copilă, ridică-te!” şi apoi, “Lazăre, vino afară!”[xiv]

Vădind că el are putere morţii de a-i porunci.

59

Femeile fură cele dintâi ce L-au văzut înviat,

Pentru că aşa cum întâi femeia în lume a deschis păcatul,

Tot ea să fie prima ce vesteşte lumii viaţa.

De-aceea ele au auzit cuvântul sfânt “Femei, bucuraţi-vă!”[xv]

Pentru ca mâhnirea dintâi să fie înghiţită de bucuria învierii.

61

Cum a îmbrăcat purtând în Sine întreg deplinul chip,

A dezbrăcat omul cel vechi în om ceresc schimbându-l,

Iar, împletit cu El, chipul a urcat la cer.

Văzând Puterile cereşti taina cea mare

A împreună-înălţării omului şi Dumnezeului,

Cu bucurie au poruncit oştirilor de sus strigând:

“Ridicaţi porţile, voi Stăpâniri, deschideţi porţile cele veşnice,

căci Împăratul Slavei va intra!”[xvi]

Iar acestea văzând minunea cea nouă a omului împletit cu Dumnezeu,

Au răspuns strigând: “Cine este acesta Împăratul Slavei?”

Şi iarăşi Puterile au zis: “Domnul Puterilor,

Acesta este Împăratul Slavei, Cel tare, cu vârtute şi puternic în război.”

62

O! horeghie tainică, o! sărbătoare duhovnicească,

O! Paşte dumnezeiesc ce cobori din cer pe pământ şi te ridici înapoi la cer,

O! festin soborniceasc a toate, panegiric al întregii firi,

O! bucuria şi mărirea, hrana şi plăcerea universului,

Prin Tine s-a stins întunecata moarte,

Prin Tine viaţa pe toate le-a umplut,

Porţile cerurilor au fost deschise,

Dumnezeu S-a arătat om şi omul s-a înălţat ca Dumnezeu,

Prin Tine porţile iadului zdrobite-au fost, sparte zăbrelele de-oţel,

Iar pe când cei de jos au înviat binevestind vestea preabună,

Corul celor de sus e împlinit de corul ce răspunde de jos, de pe pământ.

O! Paşte dumnezeiesc, ce nu-L îndepărtezi pe Dumnezeu în ceruri,

Ci Îl cununi acum cu noi duhovniceşte;

Cămara cea mare a nunţii prin tine s-a umplut,

Haină de miri cu toţii poartă,

Şi unul nu-i afară aruncat lipsit de-a nunţii haină.

O! Paşte, luminare nouă de purtări de torţe

Şi strălucire de candele cum ale celor cinci fecioare înţelepte,

Ale sufletului torţe prin tine nu se sting,

Ci lăuntric, dumnezeieşte şi în Duh,

În trup şi-n suflet ca-ntr-o candelă,

În toţi se-aprinde focul harului călăuzit de mirul lui Hristos.

[i] Cf. C. Moreschini şi E. Norelli, Histoire de la littérature chrétienne antique grecque et latine. I. De Paul à l’ère de Constantin (Genève: Laabor et fides, 2000), 175.

[ii] E.g. C. Martin, “Un Peri tou Pascha de S. Hippolyte retrouvé?” RechSR 16 (1922): 148-65; R.H. Connolly, “New Attributions to Hippolytus,” JTS 46 (1945): 192-200; A. Grillmeier, “Der Gottessohn im Totenreich. Soteriologische un christologische Motivierung der Descensuslehre in der älteren christlichen Uberlieferung,” ZKT 71 (1949): 1-53; 184-203; P. Nautin, Homélies Paschales (SC 27 ; Paris: Editions du Cerf, 1950) ; C. Mohrmann, “Note sur l’homélie paschal VI de la collection Pseudo-Chrysostomienne dite « des petites trompettes, »” Mélanges en l’honeur de Mgr. M. Andrieu, (Strasbourg 1956), 351-360; M. Richard “Une homélie monarchienne sur la Pâque,” Studia Patristica, v.III 78 (1961): 284; R. Cantalamessa, L’Omelia “In S. Pascha” dello Pseudo-Ippolito di Roma. Ricerche sulla teologia dell’Asia Minore nella seconda meta del II secolo (Milano: Societa Editrice Vita e Pensiero, 1967); B. Botte, RTAM 33 (1968): 184; J. Daniélou, RechSR 57 (1969): 79-84; A. Grillmeier, Theologie und Philosophie 44 (1969): 128-130; M. Simonetti, VetChr 6 (1969): 218-220; S.G. Hall, JTS 20 (1969): 301-304; J. Gribomont, RSLR 5 (1969): 158-163; A. Stuiber, TRev 66 (1970): 398; Kretschmar, “Christliches Passa im 2. Jahrhundert und die Ausbildung der christlichen Theologie,” RechSR 60 (1972): 306-307; G. Kretschmar, “Christliches Passa im 2. Jahrhundert und die Ausbildung der christlichen Theologie,” RechSR 60 (1972): 306-307; C.C. Richardson, “A New Solution to the Quartodeciman and the Synoptic Chronology,” JTS 24 (1973): 77; G. Visonà, Pseudo Ippolito. In sanctum Pascha. Studio, edizione, commento (Milano: Vita e Pensiero, 1988).

[iii] K. Gerlach, The Antenicene Pascha. A Rhetorical History (Leuven: Peeters, 1998), 161, 387 şi 403.

[iv] Ps 109,2.

[v] Ps 18,1.

[vi] Lc 22,15.

[vii] Mt 26,26-28.

[viii] Lc 22,42.

[ix] Mt 26,41.

[x] Mt 3,11, Lc 3,16.

[xi] Mt 27,51.

[xii] Lc 23,46.

[xiii] Lc 23,43.

[xiv] Lc 8,54 şi In11,43.

[xv] Mt.28,9.

[xvi] Ps 23,7-8.