Posteritatea operei părintelui André Scrima a întrecut nenumărate aşteptări şi promite – pentru mulţi ani de acum înainte – surprize. De câtva timp încoace, arhiva „André Scrima” de la New Europe College (Bucureşti) scoate la iveală „din visteria sa lucruri noi şi vechi” (Matei 13, 52), restituind culturii române chipul unui teolog exilat, pentru care vocaţia de cosmopolit a reprezentat mereu anticamera universalităţii. Majoritatea articolelor publicate încă din timpul vieţii – dar şi multe inedite – au fost traduse şi tipărite în volume distincte, tematic şi cronologic. Va urma probabil – într-o ultimă etapă a restituirii – seria conferinţelor, predicilor, notelor de jurnal şi a celor mai importante fragmente de corespondenţă teologică. Suntem încă departe de-a avea o ediţie de opere complete André Scrima, dată fiind dificultatea procesului de recuperare a urmelor scrise lăsate de acest autor inclasabil. Trebuie remarcat însă acest un lăudabil demers editorial, pe care cititorii şi l-ar dori reiterat şi în cazul altor personalităţi culturale din România ultimului veac. Eseurile ştiinţifice ale lui Mircea Eliade, corespondenţa lui Nicolae Steinhardt, publicistica de tinereţe şi epistolarul pr. Dumitru Stăniloae sunt doar câteva exemple de opere incomplet sau doar precar redate publicului larg, fără o exegeză adecvată.

Cărţile părintelui André Scrima redau portretul unui personaj apofatic, vertical în apariţie şi bizantin în strălucire, desprins din rama inoxidabilă a tradiţiei Bisericii. Autorul se adresează cititorilor săi deopotrivă ca dascăl hirotonit pentru poporul lui Dumnezeu şi ambasador în „republica literelor.” În fapt, André Scrima este unul dintre puţinii teologi contemporani cu public în mediile deopotrivă academice şi ecleziastice. Cei care îl citesc au pasiuni complementare: credinţă şi iscodire, cunoaştere şi iubire, istorie şi veşnicie, intimitate şi transparenţă, înţelepciune şi copilărie. Celor neîncrezători în elanul ecumenic al autorului, paginile despre ritmurile teologice ale monahismului atonit ori exegeza Evangheliei după Ioan le-au dăruit dreptul binemeritat la şovăială. Celor fascinaţi de insolitul unui parcurs intelectual extra-european, textele despre isihasm ori schiţele de ecleziologie ortodoxă ale aceluiaşi autor le-au oferit, poate, şansa răzgândirii. Biserica liturgică nu face excepţie de la această regulă. Ea reprezintă mărturia personală a unui slujitor care gândeşte la depărtare şi a unui gânditor ce îşi slujeşte aproapele. Alcătuită din cursuri ţinute la Universitatea „Saint-Esprit” din Kaslik (Liban), această nouă antologie completează scrierile din volumul Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii (Bucureşti, Anastasia, 2004), continuând seria reflecţiilor despre relaţia între doctrina, liturghia şi spiritualitatea ortodoxă.

Biserica liturgică nu este, desigur, o introducere în teologia liturgică răsăriteană, nici un manual înţesat cu date istorice şi schematizări pedagogice. Cititorul nu se întâlneşte, pe de altă parte, nici cu erudiţia colocvială şi policentrică a autorului, despre care prietenii săi depun mărturie la unison. Ceea ce surprinde este mai degrabă omogenitatea stilistică a unei reflecţii îmbogăţite de-a lungul unei întregi vieţi. Cu o rigoare şi cu o fineţe neobişnuită, André Scrima contemplă articulaţiile liturgice ale antinomiilor dogmatice care compun structura de rezistenţă a Ortodoxiei. Felul său aparte de-a se apropia de atestările vii ale tradiţiei Bisericii a rămas, într-un anumit sens, inimitabil. Părintele Scrima nu colportează niciodată idei de-a gata primite, ci preferă disciplina mult mai rar răspândită a privegherii. Fără să dispreţuiască roadele cercetării savante, el rămâne hermeneutul neliniştit, aflat mereu în căutarea unor raţiuni tari, dincolo de epiderma buchiilor goale. Ca fenomenolog al faptului religios, André Scrima surprinde şi aprofundează ceea ce alţii inventariază iar, apoi, trec cu vederea. Printr-o funciară predispoziţie către speculativ, meditaţiile autorului ţintesc unitatea tematică din câmpul unei tradiţii pe care ochiul de muzeograf sau arheolog, oricât de preţios şi util în redarea detaliilor, îl tratează ca pe un teren minat de accidentele trecutului. Pentru André Scrima, istoria cultului creştin nu este un debuşeu pentru curiozităţi de tip estetic, nici o mină de informaţii despre „ce-a fost şi n-o să mai fie.” El vede în cult rădăcinile culturii, irigate de orizontul unei inamovibile transcendenţe.

Mihail NEAMŢU

(fragment din prefaţa la cartea A. Scrima, Biserica liturgică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005).