PALMA MORŢII ŞI OBRAZUL DOMNULUI

Începutul Postului Mare este prefaţat de Duminica iertării. Este momentul în care dialectica reconcilierii proclamă, prin glasul apostolului Pavel, că „noaptea e pe sfârşite” şi „ziua este aproape” (Romani 13, 12). Lecturile biblice şi patristice consacrate aceleiaşi zile ne amintesc de izgonirea lui Adam din rai – situaţie pe care teodrama liturgică a Bisericii, concentrată timp de patruzeci de zile mai ales pe dimensiunea interioară a Postului, o răstoarnă total. La capăt de drum, Duminicii iertării îi corespunde, aşadar, Duminica Învierii care nu celebrează altceva decât izgonirea lui Adam din iad. În aceşti termeni este zugrăvit – imnologic şi iconografic – marele praznic al Paştilor. La capătul unei bătălii de proporţii cosmice, corul sfinţilor declamă triumful Vieţii asupra morţii cu o forţă retorică neegalată: „Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte!” Limbajul folosit aici de Sf. Ioan Damaschinul nu ascunde violenţa confruntării dintre Cel care uneşte prin iubire şi diavolul – cel care dezbină prin ură. „Cu moartea pe moarte călcând” se tălmăceşte astfel: o moarte asumată de Hristos pe Cruce zdrobeşte, efectiv, o moarte arvunită de Adam în paradis.

Este imposibil ca acest limbaj să nu şocheze sensibilitatea omului modern crescut în cultura occidentală a drepturilor – foarte rar câştigate, însă atât de frecvent şi isteric revendicate. Într-un univers de valori intoxicate de pacifismul laşităţii, antropologia patristică ar putea fi socotită drept periculoasă, tendenţioasă sau maniheistă. Când utopia beatitudinii ecologiste sau mitul fraternităţii globale par să domine, atunci ideea „izgonirii din rai,” motivul „căderii” sau mai ales etica paradoxală a războiului nevăzut – atât de preţioasă pentru spiritualitatea ortodoxă – riscă neînţelegerea, dacă nu cumva dispreţul. Stânjeniţi de lacrima celor batjocoriţi, undeva, pe o via Crucis (Luca 23, 27-30) şi uitând chiar de plânsul senin al lui Robinson, cântăm totuşi „Oda bucuriei” pan-europene („Seid umschlungen, Diesen Kuss der ganzen Welt! / Freude, schöner Götterfunken / Tochter aus Elysium, / Freude, schöner Götterfunken”). Fantazăm apoi, în absenţa virtuţii, despre Câmpiile Elizee. Suntem seduşi de concordia umanistă în absenţa eclatantă a oricărei laminări lăuntrice. Ne fascinează integrarea politică a comunităţilor fără altă miză decât prosperitatea economică. Ne amuţeşte respectul pentru celălalt în lipsa unei cunoaşteri rezonabile a sinelui.

Imaginea paradisului nu reprezintă atunci decât o extensiune a optimismului social promovat cândva de Jean-Jacques Rousseau. Nutrim atât de uşor visul realizării profesionale în detrimentul oricăror insomnii teologice, încât moralitatea vieţii noastre cotidiene ajunge să fie construită doar pe un sistem de norme exterioare. Puţină educaţie sentimentală în sfera individuală şi cât mai multă inginerie socială în spaţiul colectivităţilor agregate par să garanteze accesul la normalitate. Vocabularul tradiţional al creştinismului – cel care include referinţa la păcat, ispăşire, iertare sau mântuire – este secularizat în termeni exclusiv juridici: culpă, despăgubire sau amnistie. În rest, domneşte gramatica politeţei şi iluzia infailibilităţii. Prin urmare : căderea adamică este arareori înţeleasă ca ratare ontologică sau eveniment tragic aflat în proximitatea fundamental tristă a neantului.

Refuzăm să credem că orice banală ameliorare de comportament cere convertirea inimii, adică întoarcerea sufletului spre Prototipul divin. Ne credem, pur şi simplu, buni din pântecele maicii: toleranţi, drăguţi şi infinit acceptabili. Înţelegem, astfel, tot mai greu de ce amenitatea noastră aparentă nu e decât tranzitorie şi strict intenţională – când nu mai ales falsă şi înşelătoare. Educaţi în rosturile Iluminismului clasic, uităm că erudiţia nu exorcizează turpitudinea, că isteţimea nu-ţi conferă inocenţă şi că resentimentele nu dispar în laboratorul imaginaţiei poetice. Pricepem anevoie de ce absolvirea semenului nu survine printr-o constrângere exterioară – fie dictat jurnalistic, fie ucaz guvernamental –, ci doar la finele unui parcurs nevăzut şi temerar de recâştigare a libertăţii. Ipocrizia conversaţiilor apolitice sau dedublarea judecăţilor noastre despre aproapele documentează, în fapt, carenţele unei cunoaşteri tacite a mlaştinilor peste care se înalţă orice „trestie gânditoare.”

Care sunt, aşadar, originile falsului angelism etic propagat astăzi în mediile de comunicare globală? De ce oare imaginea sabiei „de flacără vâlvâitoare” (Facerea 3, 24) mânuită de heruvimi la poarta raiului rămâne atât de tulburătoare – precum descrierile nou-testamentare ale Judecătorului divin : „n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10, 14 = Apocalipsa 19, 15a) care, sub forma Cuvântului, „pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Răspunsul nu poate întârzia : o hristologie deficientă, radical „demitologizată,” se cere compensată de un portret idealizat al omului – bunul nostru sălbatic, agitatorul revoluţionar, ocnaşul subteranei, filozoful revoltat, proletarul grevist, savantul fără însuşiri, hermeneutul suspiciunii.

Mihail NEAMŢU

(va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s