După ce ani de zile au fost interzise nu numai cărţile cu subiect religios, dar şi fotografiile în care apăreau biserici, o serie de lucrări istorice şi de romane cu tematică religioasă au fost tipărite şi pot fi cumpărate din librării şi de pe măsuţele de pe trotuare. Printre ele întâlnim Viaţa lui Isus de Ernest Renan care ridică probleme cu totul deosebite şi vrednice de o discuţie mai largă. Renan şi-a propus în această carte să “readucă pe Isus în istorie”, să refacă biografia lui Hristos. El a strâns toate atestările, le-a supus unui examen critic şi a reconstituit existenţa exemplară a Mântuitorului. Cartea este exemplară pentru un mod de a gândi istoria, curent în secolul trecut, când mari specialişti afirmau că această “ştiinţă” trebuie să refacă trecutul „aşa cum a fost el”. În acest scop, istoricul trebuia să caute în documente fapte şi să le pună cap la cap, deoarece reconstituind cursul evenimentelor readucea în lumină o parte din marele ansamblu al vieţii care era natura: natura era un fel de matcă a tuturor formelor de viaţă. Ştiinţele naturii făcuseră progrese evidente şi Darwin ajunsese să generalizeze constatările exploratorilor şi să pretindă că întreaga devenire a lumii şi a omului putea fi refăcută pornind de la câteva observaţii făcte de naturalişti. Renan a împărtăşit ideea contemporanilor săi că supranaturalul nu poate fi verificat prin experienţă de laborator şi ca atare el nu există. Biografia scrisă de el este precisă, frumos expusă, dar pierde din vedere esenţialul, anume că nu este vorba de o biografie obişnuită, ca aceea a lui Napoleon sau Socrate. Autorul francez deplasează centrul de greutate de pe faptul religios, esenţial într-o asemenea biografie, pe faptul estetic, oferind contemporanilor săi o carte în care problemele credinţei sunt subsumate frumuseţii estetice. Cartea reflectă gândirea unui scriitor deosebit de înzestrat, precum şi mentalitatea secolului trecut în care oamenii aveau o încredere nemărginită în ştiinţă şi cultivau o indiferenţă religioasă ce răzbate în literatură şi artele plastice ale epocii.

Cartea lui Renan sugerează că formele de devoţiune, normele morale, manifestările colective au istorie, se transformă de-a lungul timpului. Este ceea ce am constatat în octombrie la un excelent colocviu organizat de Institutul de Istorie din Cluj cu tema “Religie şi societate”. Dar religia are un miez care rămâne neschimbat: tainele, dogmele, prezenţa în lume a lui Dumnezeu. Este partea ignorată de raţionalismul intolerant, care a refuzat să accepte că viaţa nu se reduce la ceea ce poate fi cântărit şi măsurat. Pe măsură ce acest mod de gândire a invadat societatea modernă, temeiul vieţii publice a fost localizat într-un “bun simţ” comun, în locul dragostei şi al consideraţiei, cu corolarul său “ruşinea” (dar cine mai ia în seamă azi pe “Nu ţi-e ruşine?”), în timp ce viaţa privată s-a refugiat într-o interiorizare tot mai însingurată. Recunoaştem aici presiunea raţionalismului intolerant care a absolutizat rezultatele ştiinţei şi, concomitent, a aşezat în locul valorii religioase valoarea politică. Aşa se face că, probabil sub influenţa învăţământului politic, putem auzi, chiar într-o societate ca a noastră căreia i-a fost interzis cu forţa accesul la viaţa religioasă, că este bine ca învăţământul să rămână laic, iar omul să investească întreaga sa capacitate de cunoaştere în ştiinţă. Afirmaţia a fost făcută nu de mult de un redactor al Televiziunii care, prezentând, la secţiunea de noutăţi ştiinţifice, o expoziţie franceză destinată copiilor, exclama entuziasmat: câte avem de învăţat, cât de mult trebuie să ţinem la un învăţământ laic!

Afirmaţia se bazează pe o confuzie, dar cum noi trăim în confuzii deliberat sau inconştient întreţinute, este bine să facem clar distincţia între deprinderea unei profesiuni şi deprinderea unei idei de om şi lume. Ani de zile cele două sfere au fost silit suprapuse: educaţia, ca şi alimentaţia, trebuia să fie “ştiinţifică”. Copilul trebuia să devină un cetăţean “conştient”, convins de materialitatea lumii: viaţa interioară nu avea importanţă. Nu spusese un important personaj comunist “Personalitatea nu mă interesează!” În regimurile totalitare, omul e o părticică dintr-o clasă, rasă sau masă, trebuie să-şi cenzureze gândurile şi să nu-şi piardă vremea prin biserici, unde se poate pierde contactul cu materia. Orice încercare de a trece dincolo de senzorial şi de imediat, pentru a înţelege nu numai sensul fiecărui fenomen, dar şi ansamblul care formează viaţa (şi care nu se reduce la natură!), a fost taxată drept “misticism”, un fel de deviere de dreapta sau de stânga, în funcţie de poziţia “cârmaciului”. În statul totalitar, individul care este la cheremul forţei politice care-l face filosof, cu ajutorul învăţământului ideologic, informator sau nimeni, după interesele deţinătorilor puterii şi slăbiciunile victimei. Or, ieşirea din această stare nu se face prin simpla acumulare de noi cunoştinţe, ci prin pacea “sufleteştilor puteri”, prin armonizarea raţiunii cu sensibilitatea şi energia, sub imperiul minţii. Nu computerele ne vor vindeca de oportunism, minciună sau frică.

În zilele noastre, adevărurile vieţii nu mai ies în drum, ca înainte: în societăţile tradiţionale sacrul era implicat în existenţa cotidiană, prin troiţa de la răscruce, prin rugăciunea făcută înainte de începerea lucrului sau a mesei. Noi am fost obişnuiţi să ascundem bisericile după blocuri şi să râdem de ceea ce nu înţelegem. Când ne distrăm, de revelion, râdem de felul în care se fac rugăciunile în biserici. Dar noi ştim în acelaşi timp că poţi regla totul ca să meargă “ştiinţific”, precum un ceasornic, şi cu toate acestea să vezi cum totul se revoltă pentru a reveni la o viaţă normală, cu suflet. Dincolo de scurgere, se află permanenţa care trebuie respectată de orice forţă, oricât de obtuză. Or, prin redescoperirea permanenţei ajungem dincolo de simpla consemnare a faptelor sau de deprinderea unei profesiuni. Şi, în fond, după furtuna cumplită prin care am trecut, ne dăm cu toţi seama că avem nevoie de spirite ascuţite şi bine pregătite în toate domeniile, dar mai ales de caractere.

Alexandru DUŢU

(România liberă, an XLIX, nr. 14352, s.n. nr 318, 18 ianuarie 1991, p. 5, suplimentul “Lumea creştină”)