Laboremus este titlul unei reviste tot atât de necunoscută ca şi liceul pe care-l reprezintă: Colegiul arădean „Moise Nicoară.” Nici posesorii Dicţionarului presei literare româneşti (1790-1990) redactat de I. Hangiu nu vor afla lucruri mai importante decât data apariţiei (1926) acestei gazete. Impopular prin titlu, Laboremus rămâne mai ales obscur ca orgine, în pofida numelor lui Caius Iacob, Şt. Augustin-Doinaş sau Ovidiu Cotruş – absolvenţi de liceu la graniţa de vest a ţării. Oricât de mult ar invita la excursuri istorice sau vanităţi autobiografice, „laboremus” acoperă pentru mine doar costurile unei digresiuni semantice.

Marcând atmosfera din anii de după primul război mondial, acest enunţ inaugural nu însemna, sec şi casant, decât: „să muncim”. Exprimând etosul lucrativ din oraşul lui Vasile Goldiş şi România lui „dodoleaţă”, chemarea îi plictiseşte astăzi pe toţi junii îmburgheziţi ai unei postmodernităţi narcisiste. Odinioară onest şi vizionar, titlul imperativ pare acum patetic, dacă nu cumva scorţos şi propagandistic. Verb drag oricărui fanatic al diatezei active, a munci a fost totuşi – prea multe secole româneşti – un sinonim al damnării. Uzând de toate artificiile amneziei, semantica de odinioară revine în trombă. Când spaţiul public aplaudă gregar prostia dezinhibată, „laboremus” trăieşte, în fosta Romania antiqua, un aprig exil. În locul muncii dedicate, tânărul „emancipat” preferă reveria asistată şi critica prin inter(de)jecţii a oricărei instituţii tradiţionale. A te adresa cititorilor în limba lui Ovidiu este, de aceea, o sfidare. Pentru noii barbari, latinitatea apare ca o sfoiegită emblemă a antichităţii. Doar visătorilor târzii, născuţi în zodia vărsătorului, romanitatea le mai aminteşte de stil, civism şi rigoare.

Trebuie spus că „laboremus” nu este un titlu, nici o sintagmă, ci codul de breaslă al geniştilor lucidităţii. În timpuri sărace, cu baluri, greve şi boboci, „laboremus” nu e decât oda bucuriei de-a vâsli împotriva curentului. Lenevia guralivă, borhotul înjurăturii şi complexele de hormoni în superioritate nu merită – totuşi – decât o vacanţă la cazne (cu bibliografia obligatorie: Monica Mihaela Busuioc, Munca şi răsplata ei. Secolele XVII-XVIII. Studiu de Terminologie, Bucureşti, 2001-2002). Fondatorii unei reviste puţin mai tinere decât Vlăstarul din „Spiru Haret” (Bucureşti) cunoşteau valoarea entuziasmului şi miza solidarităţii într-o Europă abia pacificată. Atunci, tinerii din Alsacia, Bavaria sau Banat ştiau că lucrurile care durează – familie, şcoală, biserică sau cetate – nu se fac de unul singur pentru altul mai sigur. Numărând anii scurşi de la 1 decembrie 1918, am putea reflecta la ideea continuităţii între generaţii. Merită oare să trăieşti fără obsesia regenerării şi nostalgia speranţei?

Înzestrările euforice nu ajung pentru a înfrunta apatia juvenilă de astăzi. Duhul celor uşuratici se întăreşte prin harul benedictin al tenacităţii şi curajul monastic al stăruinţei. Nu întâmplător, dat pe mâna unor râvnitori ai vieţii duhovniceşti, verbul laboremus s-ar tălmăci printr-o poruncă: „să fim în lucrare.” Agonisită din timp, această virtute – cândva salvatoare pentru Avva Antonie cel Mare – risipeşte fumurile cultivate prin demonismul mediocrităţii. Munca este, prin natura lucrurilor, avangardistă. Perseverenţa îţi redă pofta de-a zidi punţi între oameni şi lumi, mai ales atunci când ele vlăguite de hemoragii resentimentare sau despărţite printr-un deficit de uitare.

Laboremus, deci, cere confesiunea liceeniilor ispitiţi de erosul cunoaşterii lărgite, îndrăgostiţi de lucrul bine făcut şi captivaţi de taina înţelegerii cuprinzătoare. Pentru a conversa cu zestrea trecutului şi temerile viitorului, inteligenţa e chemată să fie, mai presus de toate, laborioasă. Fără acest exerciţiu de umilinţă, vârstele omului nu prind cheag. Înaripate prin străuinţă, aceste pasiuni nasc miracolul trezviei, alunecând – cu sfioase atingeri – printre anii ducăuşi ai tinereţii.

Mihail NEAMŢU