Câtă lumină dă chipul unui om? Medicii vor spune că depinde de o combinaţie de factori : vârstă, alimentaţie, sănătate sau moştenire genetică. Alţii, mai aproape de nevăzutul care mereu lucrează, vor arăta poate spre o icoană sau doar către zâmbetul inimii, pe care orice chip îl poate oglindi. Lumina, atunci, vine prin aura feţei, nu doar prin pori statici, hrăniţi de conenzima Q10. Sufletul luminează, nu pielea. Dar câtă lumină poate capta un chip? Sau câtă poate respinge o privire?

Miercuri, sfârşit de ianuarie. După ore petrecute la Biblioteca Naţională, aştept în staţie la Universitate troleibuzul. Forfota Bucureştiului o poţi uita dacă îţi ridici capul spre luna albă. Priveşti din mişcarea maşinii lumina străzilor, lămpi din vechi apartamente transformate în cabinete de avocatură, din foste alimentare care vând astăzi cizme din „piele de şarpe” şi tocuri de 15 cm, din bucătăriile pensionarilor scutiţi de hărţuiala rechinilor pieţei imobiliare, din clase de liceu cu tavan înalte şi lumini obosite.

Filmul acesta urmărit pe geamul troleibuzului se întoarcea spre mine. Ştiam, dar acum mă izbea în faţă sentimentul că, departe de a pluti printr-o combinaţie de pâlpâiri disparate, răsărind şi apunând aleator, trăim de fapt continuitatea luminii albe, impersonale şi tăioase a neoanelor. Leucocita străzilor dizlocă, în loc să arate – oboseşte, deformează, năuceşte. Pâlpâiri infinitezimale care, departe de a-ţi ocroti plimbarea pe trotuare, te ameninţă cu false lucidităţi. Îţi doreşti poate o trecere discretă printre case şi puterea de-a privi scurt cerul unei nopţi de iarnă – paşi unduiţi spre lectura unui anotimp. Drumuri spre o carte ce devine, de la un capitol la altul, tot mai savuroasă.

Albul dereglat al neoanelor te transformă, în schimb, într-un animal hăituit de orbirea oraşului. Rămâi doar un individ indecis, pâlpâitor, prins într-un limbaj binar pentru care orice sclipire este uniformă. Te pândeşte un contrast iminent – se amână doar citirea umbrelor lungi, roşiatice, verzi sau albăstrui.

Începând cu sala de lectură a bibliotecii Academiei, unde ochii tuturor se îngustează iar privirea oboseşte încordată, trecând prin troleibuzele contemporane cu ultimele mineriade, lumina chipului aproapelui apare sub bătaia de rază a neonului : feţe încercănate trec rapid prin pasajul greu de olfacţii al Universităţii, redescoperă neonul sălilor de cinema, neonul librăriilor care pot deveni oricând magazie, neonul cazinourilor prost – şi deci foarte central plasate.

Un prieten din Statele Unite căruia îi plăceau femeile la pluralul absolut se distra spunând că, pentru el, locul perfect pentru the first date este localul Dunkin Donughts (pentru amatori, există unul şi în Piaţa Unirii) – metropola neoanelor care anulează orice penumbră şi deţine puterea de-a şterge efectul oricărui machiaj, chiar foarte discret. Un macho respectabil care ţintea către evaluări precise. Neonul – aşadar – cel care ucide misterul şi frumuseţea fără să cunoască odiseea gradaţiei, paloarea cerată a fericirii, bunătatea plină de culoare a luminii de abajurur.

Ochiul poate să vadă lumina dinăuntru – iată adevărul interzis paşilor păstoriţi de neoane. Mă întreb cât de însufleţiţi trebuie să fim pentru a ne păstrăm lumina interioară într-o capitală frenetică, absorbantă, descentrată, adormită în gările fără tren ale unui sine mereu inventat. Peste spaţiul oricum anomic al cartierelor bântuie, cinic, lumina „beton” a neoanelor. Este lumina camerelor fără abajur – a sufletelor moarte, cum se spune, fără lumânare.

Cristina IACOB