T.S. ELIOT ŞI CONSERVATORISMUL LITERAR BRITANIC

T. S. Eliot s-a născut în Missouri la 26 septembrie 1888. Urmează cursurile Universităţii Harvard. În 1910 părăseşte SUA şi se înscrie la Sorbona. După un an, se întoarce la Harvard pentru un doctorat în filosofie, dar în cele din urmă pleacă definitiv în Europa şi se stabileşte în Anglia (1914). În 1927 devine “supus al Majestăţii Sale” şi la sfârşitul anilor 1930 se converteşte la anglicanism. În 1948, primeşte Premiul Nobel pentru Literatură. Moare la Londra în 1965. Clasic al literaturii universale, figură mitică a poeziei din prima jumătate a secolului, T.S.Eliot a influenţat întreaga mişcare conservatoare americană. Articolul de mai jos a apărut, ca editorial, în The Criterion, vol. XII, în ianuarie 1933.

 

Traducere de Mircea PLATON

Critica literară marxistă

Cum scriu dintr-o ţară în care teoriile comuniste par să fie mai în vogă printre literaţi decât în Anglia, mă voi ocupa, în cele ce urmează, de două cărţi al căror subiect e legătura dintre literatură şi societate. Una e mai veche: Literatură şi revoluţie a lui Trotsky a apărut pentru prima oară în traducere engleză în 1925, devenind încă de atunci cartea de căpătâi a scriitorilor revoluţionari. Cealaltă, Eliberarea literaturii americane a D-lui Calverton, e de-abia ieşită de sub tipar. Prima e mult mai scurtă şi, bineînţeles, mult mai importantă. E normal – dar nu şi convingător – ca unii dintre tinerii intelectuali new-yorkezi să îmbrăţişeze comunismul şi apoi să-l “romanţeze”.

Profesia de scriitor, pe lîngă faptul că e, în toate ţările, supraaglomerată şi prost remunerată (puţinii care sunt bine plătiţi fiind mai ales cei care şi-au supravieţuit propriei glorii, dacă au cunoscut-o vreodată), mai e şi dezonorată de o puzderie de oameni prost educaţi care prestează tot felul de munci inutile, scriind prea multe zadarnice tomuri şi futile recenzii ale unor futile cărţi, astfel încât numai cu greu mai poate fi privită ca o profesie. Ba chiar poţi fi îndreptăţit să crezi că lumea a ajuns într-un stadiu în care scriitorii sunt în plus. De aceea, capacitatea de a privi literatura dintr-un unghi diferit, de a participa la crearea unei noi arte şi a unor noi standarde ale criticii literare, de a-ţi procura un întreg set de idei şi concepte novatoare înseamnă, pentru un scriitor, însăşi raţiunea de a fi. Sigur că nu e întotdeauna uşor, în tumultul unei noi mişcări, să-l deosebeşti pe cel animat de un foc sacru de cel ale cărui accese de energie nu sunt decât consecinţa faptului că s-a lepădat de datoria de a mai gândi cu propriul cap. Oamenii care au încetat să mai gândească au o forţă redutabilă. Există motive serioase, pe lângă cel – niciodată de neglijat – al convertirii pur şi simplu, care îl împing pe omul de litere înspre teoria politică şi socială; pe care apoi o foloseşte pentru a-şi revigora inspiraţia mocnită şi a-şi reabilita meseria.

Nu văd nici un motiv serios pentru care un om ca Trotsky ar trebui să-şi bată capul cu lucruri precum literatura revoluţiei sau literatura viitorului; singurul care-mi vine în minte citindu-i cartea e că probabil era exasperat de bâiguielile scriitorilor ruşi anteriori lui asupra acestui subiect. El este, în mod evident, un om cu o minte sclipitoare, care se exprimă într-un stil colţuros şi bătut în metafore şi care dă dovadă de mult bun-simţ. Cea mai mare parte a cărţii se ocupă cu critica unor autori pe care nu i-am citit, care nu cred să fi fost traduşi şi care, îmi închipui, nici nu vor fi vreodată; dar ca antidot al falsei arte revoluţionare tratatul său e cât se poate de bun.

 

Credinţa lui Trotsky în posibilităţile artei marxiste are în ea – mai mult decât cea a D-

lui Calverton – ceva emoţionant. Primii apologeţi creştini, după cum ne reamintim, au adoptat o atitudine reţinută faţă de literatură şi artă în general. Nu încercau absolut deloc o conciliere sau seducerea lumii literare. Convertirile marilor scriitori nu erau considerate sub aspectul valorii lor publicitare şi nu erau primite cu ropote de aplauze. Gloria autorilor clasici era mult mai periclitată decât sub domnia criticismului marxist, din cauză că Părinţii tinerei Biserici nu simţeau nevoia de a folosi literatura şi arta ca dovadă a adevărului învăţăturii creştine. Lucru care s-a întâmplat mai târziu.

În cazul comunismului însă lucrurile par să fie mai precipitate. Trotsky e conştient – mai mult decât par să fi fost oricare dintre compatrioţii săi înainte de a-i fi citit cartea – de diferenţa dintre literatura scrisă în timpuri şi cu scopuri revoluţionare şi literatura unui popor care a trecut printr-o revoluţie. Şi pare să înţeleagă că prima nu are o valoare prea mare; dar, aidoma altor comunişti, pare să nu aibă răbdare până la ivirea ultimei.

Sunt de acord cu Dl. Trotsky până la un punct. “Proletarul”, spune el, “trebuie să regăsească în artă expresia noului spirit care începe să se dezvolte în el şi pe care arta trebuie să-l ajute să şi-l contureze.” Dacă admitem, pentru moment, că revoluţia va avea loc şi că se va instaura societatea perfectă, fără clase, atunci putem admite şi posibilitatea apariţiei unor mari opere de artă de “tip nou”; dar nu cred că noua artă va fi mai bună decât cea veche sau că va avea ceva de a face cu comunismul. Posibilităţile ei nu vor fi mai largi decât cele din oricare altă epocă a omenirii şi în nici un caz nu pot fi sporite de premergătoare valuri de criticism. Sigur că prefer ceea ce este mai bun în arta creştină capodoperelor păgâne de dinainte sau de după Hristos, dar nu cred că, din cauză că e creştină, prima e mai frumoasă decât cealaltă. Tot ceea ce s-ar putea întâmpla sub noua orânduire ar fi că artistul ar scrie pe o “temă dată”, că ar fi atât de îndoctrinat cu comunism încât acesta i se va părea un “dat”. Nici unul din marii apologeţi creştini nu a invocat arta creştină în sprijinul creştinismului. Din punctul de vedere al artei, dacă există un asemenea punct de vedere, creştinismul însemna doar o variaţiune, o revărsare de lucruri noi dinspre noi orizonturi; din punctul de vedere al adevărului comunismului sau creştinismului, arta şi literatura sunt complet lipsite de relevanţă.

Diferenţa e, totuşi, mai mare decât cea dintre două categorii mentale. Atât Dl. Trotsky cât şi Dl. Calverton vorbesc de parcă ar trebui doar să adopţi preceptele comuniste, după care, dacă eşti artist, îţi vei putea dedica toate energiile chestiunilor “formale”. După cum spune Dl. Trosky: “E neîndoios că nevoia de artă nu e rezultatul condiţiilor economice. Dar nici nevoia de hrană nu e rezultatul climatului economic. Din contra, nevoia de hrană şi de căldură creează economia. E adevărat că nu te poţi ghida după principiile marxiste pentru a accepta sau a respinge o operă de artă care trebuie judecată, în primul rând, după propriile-i canoane, care sunt cele ale artei. Dar numai marxismul poate explica de ce şi cum un anumit stil de artă s-a născut într-un anumit moment al istoriei; cu alte cuvinte, de ce anume se impunea o anumită formă de artă şi nu alta… Materialismul nu neagă importanţa formei, fie ea în logică, jurisprudenţă sau artă”.

Iar Dl. Calverton: “Criticul proletar revoluţionar nu trebuie să subestimeze măiestria literară. Trebuie numai să arate că aceasta nu e totul. Măiestria trebuie folosită în scopul creării de opere cu înţeles revoluţionar”.

Deşi principiile de mai sus par destul de rezonabile în felul lor, eu le găsesc dificil de aplicat în cazul unei exegeze comprehensive a oricărei capodopere a vechii literaturi: care e “înţelesul” vreunei piese de-a lui Shakespeare care să corespundă “înţelesului revoluţionar” al artei viitorului ? “Înţeles” pe care trebuie să-l aibă dacă vrem să luăm în considerare şi altceva decât “măiestria literară”, care e insuficientă. Dacă marxismul poate explica de ce şi cum a apărut o anumită tendinţă în istorie, cum ar fi “tendinţa” ca piesele lui Shakespeare să fie scrise, şi cine a cerut o formă artistică precum cea a piesei Antony and Cleopatra, şi dacă restul e doar “măiestrie literară” (o desăvârşire de care Dl. Calverton nu prea vrea să ştie), atunci mi se pare că mai rămân numeroase lucruri de explicat. D-lui Calverton, de fapt, îi scapă multe pentru că, pe întreg parcursul cărţii sale despre literatura americană explică totul, cu excepţia geniului marilor oameni de litere cărora, în general, nu le acordă prea multă atenţie. Sunt “explicaţi” prin mediu şi geniul lor, se pare, e doar o “dibăcie literară”.

Ar trebui să cred că e de dorit ca toate ţările să asigure un mediu propice minţilor strălucite şi ca aceste minţi să intre în consonanţă cu acest mediu; dar e la fel de dezirabilă şi o oarecare inadaptare. Hawthorne părea să fie mai adaptat trecutului Americii decât viitorului ei şi probabil că acest paseism decurgea din calităţile specifice spiritului său. Dacă Dl. Calverton ar fi scris despre Poe ca despre un caz de inadaptare şi despre Emerson ca despre unul de excesiv conformism, poate că rezultatele ar fi fost interesante. Dar priveliştea individului în luptă cu modele şi prejudecăţile vremurilor trecute şi, deci, cea a individului în conflict cu modele şi prejudecăţile timpurilor ce vor să vină nu îi influenţează pe criticii precum Dl. Calverton în favoarea individului.

Sunt şi oameni care, deşi îi recunosc unei scrieri literare valoarea de document asupra ideilor şi sensibilităţii unei epoci şi consideră chiar că opera de artă perenă e cea care prezintă un mare interes din acest punct de vedere, nu acceptă că literatura, ca şi filosofia, transcende limitele, depăşeşte categoriile gândirii şi sensibilităţii epocii sale; spune, în limba şi cu recuzita unui anumit moment, lucruri de dincolo de timp. Arta, simţim, tinde către fără-de-timp; iar arta comunistă, conform celor care prevestesc cele ce vor veni, e sortită vremelniciei.

“Decăderea întregului mod de viaţă al burgheziei, al celei mari ca şi al celei mici, i-a răpit scriitorului contemporan din Europa şi din America, credinţa in viaţă şi l-a lăsat fără idealui sau convingeri”.

(Ce-o fi credinţa în viaţă nu ştiu; ţin însă să îl informez pe Dl. Calverton că, la creştini, credinţa în viaţa-de-după-moarte e cea care contează.)

Apoi: “Putreziciunea şi ruşinea care însoţesc stilul de viaţă al burgheziei nu mai constituie o necunoscută pentru el.”

Fără îndoială că putreziciunea şi ruşinea care însoţeau stilul de viaţă al Fariseilor şi Saducheilor, nemaifiind un mister pentru Evanghelişti, i-a lăsat fără credinţă şi idealuri şi cu o proză mult mai puţin rafinată decât cea a D-lor Calverton sau Murry. Şi totuşi nimic nu mă poate împiedica să cred că Platon, Confucius, Homer şi Shakespeare, chiar dacă “credinţa le era întemeiată pe o falsă premisă, comodă şi amăgitoare în vremea lor”, vor avea totuşi ceva de spus tuturor generaţiilor care vor veni, până la sfârşitul veacurilor.

În domeniul estetic, teoreticianul creştin are un mare avantaj în faţa celui comunist, avantaj de care nu poate să nu profite. El poate fi conştient de zădărnicia lucrurilor lumeşti, ba poate chiar să admită posibilitatea că – în zilele noastre, în chiar acest an şi în această lună – un om poate fi comunist, dialectician marxist de strictă observanţă, şi totuşi să scrie o proză engleză decentă; ba chiar că un astfel de om e un mare poet. Poate chiar să-i lectureze cu plăcere şi folos poeziile. Marxistul însă e condamnat să batjocorească încântările, călduţele extaze precum cele provocate de lectura eseurilor lui Emerson, şi să trudească din zori şi până-n noapte pentru a stabili “cum ar trebui să fie arta”. Nu are voie să se abandoneze înşelătoarelor şi uşuraticelor plăceri ale lui Homer şi Vergiliu – primul, o persoană cu identitate şi cetăţenie dubioase, al doilea un sicofantic susţinător al unei dinastii imperiale burgheze – ci neostoitului studiu al lui Ernest Hemingway şi John Dos Passos; astfel încât, la capătul acestui furtunos urcuş, să fie apt să aprecieze desăvârşirea unor Sam Ornitz, Lester Cohen şi Granville Hicks.

T. S. ELIOT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s