Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!

Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu.

Românii au privit, au privit pînă au uitat că personajele din teleserialul Tanacu nu sînt actori, ci oameni ca şi ei. Cocoţaţi în fotolii, românii de la începutul mileniului trei, ca şi gloata din circurile romane de odinioară, se bucură de spectacolul crud în care Justiţia, după o îndelungată joacă de-a pisica şi şoarecele, reuşeşte să răpună un biet călugăr şi patru măicuţe. Din jilţul său, episcopul vicar de la Huşi îşi întoarce degetul mare în jos. Mulţimile scandează. Lupta s-a terminat.

Nu vreau să îndreptăţesc exorcismele părintelui de la Tanacu şi nici să contrazic sentinţa. Justiţia şi-a făcut treaba ei, dreaptă sau nedreaptă, nu vreau să judec. Ceea ce trezeşte nedumerire este purtarea episcopului vicar de la Huşi, a Sinodului BOR, a preoţilor care nu vor să-şi expună părerea. Chiar nimeni, în întregul Sinod BOR nu a simţit nevoia să ceară milă acestor oameni, care, pînă la urmă, nevrednici, păcătoşi, numiţii cum vreţi, sînt fii ai Bisericii? Dacă Justiţia a luat această decizie, de ce mai era nevoie ca episcopii să adauge răni pe spatele acestor oameni necăjiţi? Biserica nu pedepseşte de două ori pentru acelaşi păcat. Este cutremurător faptul că nimeni din ierarhi nu a vorbit despre posibilitatea iertării, că nu s-a făcut îndemn la pocăinţă, la nădejde, la dragoste.

Vreau să aduc în atenţie un amănunt despre care nu s-a vorbit în cazul Tanacu. Este vorba de dezbrăcarea anticanonică a celor cinci călugări de hainele monahale. Episcopul putea să-i retragă părintelui preoţia, dar nu şi făgăduinţele monahale care sînt date în faţa lui Dumnezeu în veac. Monahismul este legămînt de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi nu poate fi luat de nimeni. Nimeni nu poate lua cuiva dreptul la pocăinţă, nici episcopul, nici patriarhul, nici Sinodul, nici cetele cereşti. Aceasta trebuia să o ştie episcopul vicar de la Huşi. Metoda aplicată ne aduce aminte de vremea comunistă, cînd cel ce greşea, dacă era membru de partid, mai întîi era scos public din partid, după aceea predat justiţiei.

Mentalitatea partinică trebuie îndepărtată din Biserică. Aici trebuie să dăinuie iubirea evanghelică şi, dacă e nevoie de corectitudine, să fie cea a sfintelor canoane.

Dar treaba s-a terminat. Călugărul de la Tanacu este condamnat la 14 ani de puşcărie, maica stareţă la 8, iar alte trei călugăriţe la 5 ani de puşcărie. Aceste patru „fete” (căci, nu-i aşa, ele nu mai sînt călugăriţe?) vor împărţi celula cu proxenetele care au dus fete prin Italia, cu vînzătoarele de droguri, cu cele care şi-au ucis concubinul cu barda şi restul contingentului din puşcăriile de femei. Pericolul pe care îl răspîndeau aceste patru măicuţe stînd în chiliile lor din pădurea de la Tanacu era prea mare. Fără îndoială. Prelaţii de la episcopia Huşilor sînt indignaţi de un singur lucru: de faptul că cei cinci călugări încă mai poartă haina monahală. Într-adevăr, doi ani de luptă a episcopilor cu ei nu i-a cufundat desăvîrşit în deznădejde, nu le-a răcit credinţa, nu i-a făcut să plece din Biserică. Să ne rugăm ca ei să îmbrace această haină şi după ce vor ieşi din temniţă. Poate că dacă Biserica ar fi acoperit cu haina sa trupul gol al celor căzuţi, presa nu ar fi avut din ce să facă tămbălău, Justiţia nu s-ar fi autosesizat şi lucrurile ar fi decurs altfel.

Dar acum, ce mai rămîne de făcut? Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!

Protosinghel SAVATIE BAŞTOVOI