În Franţa, ţară aflată în plină perioadă electorală, revista „Le Monde des Religions”, supliment bilunar al ziarului „Le Monde”, a publicat în luna ianuarie 2007, un sondaj intitulat de o manieră simbolică „Les Catholiques à la loupe” (Catolicii sub lupă). Primele concluzii, dintre care o parte au fost preluate ca ştiri de „senzaţie” şi de presa din România, par alarmante. „Sondajul nostru arată că astăzi doar un francez din doi se mai declară catolic. Şi numai jumatate dintre ei afirmă că mai sunt credincioşi. Imaginea Bisericii şi a Papei rămâne foarte bună, dar o mare majoritate dintre credincioşi se distanţează de dogmele religioase, rămânând deschişi faţă de dialogul cu alte religii”, stă scris în introducerea acestui număr tematic al revistei. Sondajul poate fi consultat integral pe site-ul www.csa-fr.com

Una dintre sarcinile principale ale sociologiei religiilor din Franţa a fost aceea de a înregistra şi interpreta cât mai corect schimbările ce au avut loc în practica şi modul de expresie al catolicismului francez. Incepând cu celebrul studiu-pionier din 1942 „Introduction à l’histoire de la pratique religieuse” aparţinând lui Gabriel le Bras şi terminând cu acest sondaj revendicat ca „exclusiv”, a existat deci o preocupare constantă în domeniu şi, într-un sens mai larg, în ceea ce ar putea fi denumit ca fiind procesul cultural global de secularizare. Sondajul prezent nu este deci o reflectare a unei mai vechi şi constante preocupări a sociologie religioase din Franţa şi nu un „strigăt de alarmă”, aşă cum ar putea da impresia la o primă vedere, superficială.

Ce date furnizează sondajul realizat telefonic [s.n.] pe un „eşantion de 1021 persoane ce se declară catolice, alese dintr-un eşantion naţional reprezentativ de 2012 persoane de mai mult de 18 ani”? 46 % dintre francezi nu calcă în Biserică decât trei ori în viaţă: botez, cununie, mormântare – aşa numiţii „creştini pe roţi”, după cum îi numeşte ironic limbajul popular, pentru că folosesc de fiecare dată un vehicul cu roţi pentru a fi aduşi la Biserică. 16 % dintre cei interogaţi declară că se roagă în fiecare zi, în timp ce 30% mărturisesc că nu s-au rugat niciodată în viaţa sau nu ştiu să o facă. Surprinză, 65% din eşantion declară că „este important şi foarte important” pentru copiii lor de a primi o educaţie religioasă.

În proporţie de 26%, francezii catolici mai cred că „este probabil” ca Dumnezeu să existe, 26% sunt siguri de existenţa Sa, iar cei care declară că „nu cunosc-nu ştiu nimic despre subiect” reprezintă 31% din eşantionul interogat. Ce se petrece cu sufletul după moarte? 10% cred în înviere, 8% improvizează (tema reîncarnării, o altă viaţă, etc), 26% afirmă că „nimic” nu mai există după marea trecere, iar 5% ştiu că „dincolo ar fi ceva”, dar nu ştiu-nu pot defini cu exactitate despre ce este vorba.

Ìn ceea ce priveşte raportul cu Biserica Catolica percepută ca instituţie, raportul arată ca o mare majoritate a catolicilor francezi au o bună opinie asupra acesteia, o constatare paradoxală într-o ţară unde tendinţele anti-clericale sunt încă masiv prezente în mass-media. 76% din cei interogaţi declară ca au o opinie „foarte bună sau bună” despre Biserica în ansamblu, scor apropiat de opinia generală despre Papa Benedict al XVI-lea (71%), cel care are totuşi un procent de 18% de opinii negative. Aproape fără surprize, s-a dovedit că 81% dintre repondenţi s-au pronunţat în favoarea căsătoriei preoţilor catolici (36% fiind „foarte favorabili”, iar 46%, „destul de favorabili), în timp ce 79% dintre ei doresc ca femeile sa poată deveni preoţi. Autorii sondajului ţin să remarce faptul că aceste două răspunsuri majoritar favorabile pentru două subiecte atât de controversate nu ţin cont de gradul de „catolicitate” al celor interogaţi, cei care frecventează asiduu biserica fiind tot la fel de deschişi ca şi practicanţii ocazionali. Este vorba mai degrabă de efectul de „aculturare” a fidelilor la prezenţă masivă a femeilor în posturile de „permaneţă laică” (spitale, catehism, administraţie în episcopate, cor), prezenţă încurajată de teribila criză de „vocaţii” masculine (a se citi lipsă de preoţi) pe care o traversează în acest moment catolicismul francez. „În fond, paradoxul relaţiei moderne între catolici şi Biserică este centrat pe disocierea ce s-a creat între imaginea favorabilă a instituţiei şi o adeziune masivă la evoluţii sau propoziţii contrare învăţăturilor acesteia”, scriu autorii sondajului în încheierea secţiunii dedicate relaţiilor instituţionale.

In fine, ultima parte a sondajului a avut ca scop masurarea gradului de „deschidere” fata de celelalte religii prezente pe teritoriul francez. Fără surprize, 23 % consideră dialogul cu celelalte religii ca o prioritate, iar 57%, ca „important”. Cele mai interesante răspunsuri din această secţiune arată însă efectul relativismului religios. Numai 7% dintre catolici mai sunt convinşi că religia lor este cea „adevărată”. 39% cred că toate religiile au valoare, dar, atenţie, 50% sunt de acord cu faptul că putem găsi „adevărul” în diferite religii, chiar dacă acestea nu sunt „egale” între ele. Un paradox pe care autorii sondajului încercă să-l explice prin faptul că individul catolic modern are tendinţa de a stabili o ierahie informală între religii şi diferitele lor învăţături. „Această recunoaştere a culturii celuilalt ne trimite mai degrabă la eclectism şi la tolerenţă decât la sincretism religios, acesta din urmă presupunând adoptarea anumitor aspecte pentru uz propriu”, un sincretism propriu celei de a doua jumătaţi a anilor 80- inceputul anilor 90, dar care acum pare a fi depăşit.

Cifrele sondajului confirmă două mari tendinţe ale catolicismului francez din ultimele două decenii. Prima dintre ele este exculturarea catolicismului, un termen introdus de sociologul Daniele Hervieu-Léger odată cu publicarea cărţii „Catholicisme, la fin d’un monde” (Editura Bayard, Paris, 2003). Explicaţia pe care autoarea studiului o dă acestui neologism este bazată pe observaţia următoare: în post(ultra)modernitate, religia nu mai este trăită ca o practică cotidiană, ci mai degrabă ca o matrice culturală, un cadru de memorie religioasă în care se produce o „impregnare” catolică suficient de puternică pentru a fi încă vizibilă în spaţiul public. Chiar şi J.-P. Sartre nu ezita să spună, nu fără ironie, cu jumatate de secol în urmă (deja!) „Nous sommes tous catholiques” (Noi, [francezii], suntem cu toţii catolici)…

Or, exculturarea ce se manifestă în prezent introduce o nouă modalitate de a concepe raportul dintre catolicism si modernitate, în sensul că impregnarea religioasă subzistă, dar catolicismul nu mai constituie fondul cultural „tare”, liantul structurant al societăţii – a se vedea cifrele sondajului cu privire la identitatea catolică. Logica exculturării se manifestă, în opinia lui Daniele Hervieu Leger, în trei mari direcţii:

A) cultura religioasă a fost expulzată în spaţiul privat, intim, inclusiv prin faptul că părinţii sunt de părerea că educaţia religioasă (sondajul o verifică) nu trebuie influenţată de matricea catolică.

B) Instituţia catolică a fost marginalizată, într-o societate devenită în intregime pluralistă şi profund democratică – a se vedea ignorarea aproape totala a opiniei Bisericii Catolice în chestiuni legate de etică;

C) „dizolvarea” valorilor catolice fundamentale în cadrul altor „valori” ale societăţii, un ecumenism al valorilor, aşadar, ceea ce explică faptul că Biserica Catolică nu mai este percepută de fideli ca fiind deţinătoarea aboslută a adevărului, în general.

A doua mare schimbare reflectată de sondaj este transformarea operată între „divin” şi „uman”. Mai exact, este vorba de schimbările operate în gestionarea acelor „symbolic goods – biens du salut” – patrimoniu de mântuire (traducerea în limba română este dificilă) – termen utilizat de Max Weber în „Economie şi societate” pentru a caracteriza procesul de raţionalizare etică progresivă a societăţilor occidentale. Credincioşii nu mai sunt „siguri” (cu necesare ghilimele !) că religia catolică şi cea creştină, în general, este cea care asigură mântuirea (doar 10% dintre repondenţi mai cred în învierea morţilor), o schimbare dramatică ce afectează relaţia cu divinul. Relaţia cu moartea, cu finitudinea vieţii, s-a schimbat şi ea în profunzime: ultima împărtăşanie a devenit un act profund personal, pe cale de a se pierde, aşa cum aproape că s-a pierdut definitiv practica împărtăşaniei (la confession).

Rarefierea prezenţei la slujba de dumincă a dus la o drastică reorganizare a parohiilor, dar şi la noi forme de prezenţă faptului religios, cum ar fi de exemplu reuniuni lunare sau trimestriale ale credincioşilor lipsiţi de preot în sălile de festivităţi ale primăriilor (mai ales în mediul rural, cel mai afectat de schimbările aduse de modernitatea religioasă) dar şi la ceremonii de instalare în postul de episcop derulate în sălile de sport ale diferitelor cartiere „sensibile” de la marginea marilor oraşe, ca semn al „prezenţei” catolice. Asistăm aşadar în cazul catolicismului francez (şi în parte, a celui din ţarile occidentale avansate) la redistribuirea şi redifinirea acestui patrimoniu de mântuire, care, repetăm, nu trebuie confundat cu practica religioasă. Se observă în schimb tendinţa catolicilor francezi de a dialoga cât mai mult cu celălalt, deschiderea către dialogul ecumenic şi contribuţiile sociale, viaţa asociativă, dorinţa de a avea o mai bună vizibilitatea liturgică a femeilor, etc. Un proces în plină evoluţie, dificil predictibil.

Realizarea unui sondaj similar, dincolo de limitele de interpretare, ambiguităţile recurente şi specificul ortodoxiei, ar fi extrem de necesară pentru înţelegerea profundă a transformărilor produse în cadrul faptului religios din România după marea schimbare din 1989. Pe de o parte, acest lucru ar ajuta la depăşirea atitudinii triumfaliste gen „Armata şi Biserica”, atât de păguboase din toate punctele de vedere, iar pe de altă parte ar permite construcţia unei strategii de răspuns la provocarile prezente şi viitoare. Până atunci, ne vom mulţumi cu ecranul de fum al celor 80 şi ceva la sută de procente de „ortodocşi”, subţiat pe zi ce trece de migraţie şi depopularea satelor. Sociologia religioasă din România are încă un drum lung şi greu de parcurs în viitorul apropiat.

Mirel BĂNICĂ