LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI DUŞMANII EI

Miercuri, 13 decembrie 2006, cu 222 de voturi pentru, un vot împotrivă şi o singură abţinere, a fost finalizat drumul lung al Legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Unanimitatea aceasta parlamentară a fost obţinută în condiţiile unui Guvern minoritar şi după luni de zile de dezbateri lente în Comisiile din Camera Deputaţilor, după ce anterior, în Senat, a fost aprobată tacit, din lipsă de cvorum şi din cauza nerespectării termenelor. Parte a legislaţiei organice, noua Lege a cultelor (o numim cu titlul ei scurt, de lucru) vine să înlocuiască definit şi complet baza legală din timpul comunismului, ale cărei prevederi au fost după 1990 doar parţial suspendate.

Promulgarea la 27 decembrie de către preşedintele României a Legii cultelor nu va împiedica pe eventualii contestatari să o atace pe cale de excepţie la Curtea Constituţională. Actuala campanie din presă, garnisită cu referinţe internaţionale pseudo-ştiinţifice, este un posibil preludiu la această acţiune. Cei care azi protestează faţă de prevederile „restrictive” ale legii sunt şi cei care au contribuit cel mai puţin la clarificarea chestiunilor pe care le consideră inacceptabile. În plus, argumentele pe care le invocă diversele organizaţii nu rezistă la o analiză serioasă. Un exemplu sugestiv: cum politicile culturale şi reglementarea juridică a vieţii religioase intră în sfera atribuţiilor strict naţionale ale fiecărui stat membru al Uniunii Europene, prezentarea Legii cultelor ca pe o „condiţie” a aderării a fost şi este inexactă, la limită imorală, deoarece exploatează lipsa de informaţii a publicului larg. Amânată de două ori, refăcută de alte patru ori, confruntată cu o variantă complet modificată, propusă de ONG-uri, Legea Cultelor era şi este necesară din alte motive, concrete, pe care le vom arăta mai jos. Până de curând, două Legi organice erau restante: a cultelor religioase şi a minorităţilor naţionale. Aşa cum se ştie, amândouă au făcut să curgă râuri de cerneală. Şi nu întâmplător.

Contextul ideologic post-comunist

Contextul politic creat după decembrie 1989 a fost marcat de două forţe cât se poate de diferite: pe de o parte era dinamica fermă a celor care, proveniţi din structurile PCR, pledau pentru continuitate de sistem (socialismul cu faţă umană) şi, ulterior, pentru trecerea „liniştită”, fără şocuri sau vânătoare de vrăjitoare, de la un regim totalitar la unul democratic, iar pe de altă parte asistam la radicalizarea celor care cereau totul după ce timp de decenii nu au avut aproape nimic şi reclamau schimbări fundamentale. Întâlnirea acestor viziuni – Proclamaţia de la Vaslui versus Proclamaţia de la Timişoara – s-a lăsat cu bătaie. La propriu. Mineriadele sunt rodul confruntării pe faţă dintre două filosofii politice total opuse. Victoria primei tabere, cumulată cu degradarea accelerată a condiţiilor de viaţă şi cu lipsa unei alternative reale, a produs o hemoragie cumplită, România pierzând în doar primii ani de libertate peste un milion de oameni. Adică tocmai acel capital uman pe care ar fi trebuit să se bazeze reconstrucţia ei în post-comunism.

Paralel cu acest fenomen de externalizare a resurselor umane, tot imediat după 1989, am asistat la fenomenul enclavizării minoritare în interior, realizarea unei prosperităţi limitate la un grup – etnic, de interese sau amândouă la un loc – adică pe seama sacrificării conştiente a binelui comun.

Înscenarea conflictului inter-etnic de la Târgu-Mureş, în martie 1990, a fost un avertisment extrem de serios în această direcţie. Că nu putem vorbi în termeni ultimi despre procesul de reconciliere naţională îl demonstrează faptul că, în ciuda aplicării descentralizării ca reflex administrativ al subsidiarităţii, mass-media este invadată sistematic de ştirile legate de chestiunea autonomiei, de modurile diverse, deseori paralele, de interpretare a multi-culturalităţii şi a pluri-lingvismului. Cu doar câteva săptămâni înainte de intrarea efectivă a României în UE, episoadele de la Universitatea „Babeş- Bolyai” din Cluj-Napoca, recurente de-a lungul ultimilor ani, ne ajută să nu uităm că avem o „problemă”. Ceea ce este mai grav este însă altceva: aceste puseuri naţionaliste ale unor minoritari, aflaţi de multe ori în dezacord cu propriii lor conaţionali, alimentează fatal discursul extremist, de replică, al unor politicieni români care, într-o societate bazată pe selecţia valorilor, nu ar fi trebuit să mai existe pe scena publică.

La toate acestea se mai adaugă o problemă fundamentală a României de azi: lipsa modelului social-politic. Într-o primă fază, aşa cum ne amintim, se vorbea despre o „democraţie originală”, adică despre un bizar model auto-referenţial al unei ţări care îşi construieşte destinul democratic având în faţă propria istorie modernă marcată de dictaturi, adică tocmai de momente ale absenţei oricărui exerciţiu de exprimare a voinţei naţionale reale. Apoi, prin schimbarea discursului politic şi al locului României pe harta Europei chestiunea modelului s-a pus în alţi termeni. Nu însă şi în cei mai clari. Dovada este faptul că, după aproape două decenii de la căderea lui Ceauşescu, după câteva schimbări politice prin mijloace electorale, după parcurgerea negocierilor de aderare la UE, România nu a rezolvat problema echilibrului între puterile din stat, dacă este sau nu o Republică prezidenţială sau semi- prezidenţială, dacă este bine sau nu să avem votul uninominal sau un sistem parlamentar bicameral. Sunt întrebări constituţionale, majore, la care s-au dat răspunsuri pe jumătate. În această situaţie, absenţa de asemenea a unui model clar în materie de relaţii între culte şi autorităţile de stat, alături de chestiunea mai largă a raportului majoritate-minoritate, este consecventă. De ce am avea în acest domeniu un model lipsit de echivoc când însăşi privatizarea/vânzarea României s-a făcut şi se face după modele multiple, concurente, păguboase toate?

Pe acest fundal, doar schiţat aici, relaţiile inter-confesionale au cunoscut la rândul lor o dinamică aparte, nu mereu pozitivă. Astfel, ceea ce era revizionismul etnic pentru unii a fost cel religios pentru alţii. Formula lui restitutio in integrum, articulată ca somaţie de către fraţii greco-catolici încă din primele luni ale lui 1990, a dat direcţia de la bun început: confruntarea. Cu toate armele şi cu orice preţ. Reveniţi la legalitate după deceniile unei interdicţii abuzive, plătind un preţ ridicat pentru fidelitatea faţă de Roma, fraţii greco-catolici au reuşit să transfere problematica majoritate-minoritare în comunităţile omogene din punct de vedere etnic, să învrăjbească pe români unii contra celorlalţi.

Este de la sine înţeles că, în toiul proceselor şi al certurilor patrimoniale, s-a pierdut complet din vedere dimensiunea teologic-spirituală a uniatismului, rod tragic al lipsei de unitate între cele două mari emisfere ale Creştinismului apostolic. Evident, greşeli s-au făcut de o parte şi de alta, din acest trist conflict neieşind nimeni învingător. Eventual cei de pe margine. Mai precis: grupările misionare de dincolo de Atlantic implantate după căderea zidului Berlinului în tot spaţiul post-comunist. Prezenţa militantă a acestora, fără să ţină cont de Bisericile şi confesiunile istorice locale, ieşite din lunga noapte a persecuţiei din partea ateismului de stat, este la rândul ei expresia duhului modern individualist, atomizant. Cu alte cuvinte, libertatea, inclusiv cea religioasă, a avut parte de interpre tări dintre cele mai diverse, descumpănitoare pentru o majoritate supusă unui proces de schimbare şi de adaptare traumatizant.

Politic şi ideologic, România este de două ori post: plasată peste noapte, ca prin minune, în postcomunism, ea a trebuit să se confrunte cu post-modernitatea dreptului la diferenţă cu preţul suspendării elementelor comune, a apariţiei centrelor multiple de identitate şi a loialităţilor devenite fluide. Răstignit cumva între trecutul insuficient asumat şi viitorul greu previzibil, prezentul societăţii româneşti a fost şi mai este traversat ca o gară de mai toate trenurile ideologice posibile la ora aceasta. În acest context, nu mai este de mirare că procesul de redactare a Legii cultelor a suportat toate influenţele ne-religioase, ideologice, devenind astfel parte a memoriei social-politice a României din ultimele două decenii.

În această optică, punerile la punct din perspectivă juridică şi invocarea specificului românesc, parte a unui specific european divers şi complex, au fost şi sunt receptate drept tot atâtea expresii ale spiritului antiamerican. Ceea ce, parţial, este chiar adevărat: prin contestarea sistematică şi agresivă a dreptului la identitate cultural-religioasă, tradusă ca atare în paragrafe de lege, amicii americani pun la grea încercare răbdarea şi înţelegerea partenerilor europeni, români şi nu numai.

Miza geo-politică

Cum am arătat şi cu alte ocazii[i], lobby-ul puternic american în materie de libertate religioasă, concretizat prin folosirea tuturor instrumentelor comunicaţionale şi decizionale, nu poate fi explicat decât în cheie geo-politică. Exemplele de până acum din Europa de Est ne arată cum legislaţia în materie religioasă a devenit un fel de indicator pentru gradul de adoptare şi implementare de către o ţară a unui model politic. Rusia, Polonia, Cehia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Serbia – toate sunt ţări postcomuniste în care s-a dus şi încă se mai duce o luptă aprigă, mai mult sau mai puţin vizibilă, cunoscută doar de către specialiştii în domeniu, între modelul european şi cel nord-american.

Nu este nici o noutate că, în raporturile cu state având un deficit democratic, politica externă a SUA invocă drepturile omului şi, de asemenea, libertatea religioasă, scoasă în evidenţă faţă de celelalte libertăţi şi drepturi. Este suficient să recitim în acest sens declaraţiile politice referitoare la China sau raporturile anuale ale Departamentului de Stat privind respectarea libertăţii religioase în lume. Logica acestui tip de discurs este evidentă: sprijinind activ minorităţile religioase şi grupurile de opoziţie, politica americană a reuşit de câteva ori să modifice raporturile de forţe dintr-o ţară sau alta. Apelul la libertatea religioasă devine însă problematic, dacă nu chiar imoral, atunci când argumentul religios nu mai este dublat de cel politic, când, în lipsă de dovezi legate de încălcarea sistematică a drepturile omului, un stat este pur şi simplu bruscat prin invocarea intransigentă a unui tip de exegeză a libertăţii religioase inacceptabil.

Să luăm cazul nostru concret. Nu se poate spune că România iliesciană era un stat de drept fără cusur şi fără de prihană. Dimpotrivă. Cu toate acestea, era un stat aflat, cu voia sau fără voia puternicilor zilei, pe un drum fără întoarcere de democratizare şi de afirmare a pluralismului politic. Dovadă rezultatele alegerilor din 1996 şi din 2004. În ceea ce priveşte libertatea religioasă, aceasta era şi este garantată de Constituţie şi orice iniţiativă în domeniul religios se putea concretiza fără a trece prin filtrul statului. Prezenţa nestingherită a predicatorilor de peste Ocean, sutele de acţiuni de evanghelizare pe stadioane, proiecţiile de filme la sate, construcţia de case de rugăciuni, apariţia unor instituţii confesionale de învăţământ superior (unele integrate în sistemul universitar de stat) – toate acestea nu ar fi fost posibile dacă libertatea religioasă ar fi fost doar pe hârtie. În ciuda evidenţei, documentele oficiale americane nu au încetat să citeze România, an de an, printre acele ţări unde libertatea religioasă nu este respectată. Exemplul preferat în ultimii ani de către autorităţile americane a fost cel al Martorilor lui Iehova. Între timp, recunoscută abuziv (adică în absenţa cadrului legal) drept cult, victorie sugestivă a forţei lobby-ului politico- religios, tocmai această grupare religioasă a fost şi singura care a refuzat să participe la formularea noii Legi a cultelor.

Că invocarea libertăţii religioase pe post de argument politic este acum complet fără acoperire o arată noul statut al României. Cu alte cuvinte, aderarea la UE face posibilă, în sfârşit, decuplarea argumentaţiei politice de cea privind libertatea religioasă. Este şi motivul pentru care, fără a exagera, promulgarea Legii cultelor de către preşedintele României este un act de independenţă simbolică faţă de un anume mod de a înţelege lucrurile şi un gest de maturitate europeană. Cum rămâne însă cu diferenţa dintre modelul european şi cel american?

Modelul european

Numit aşa doar generic atâta timp cât în statele UE avem cel puţin trei formule consacrate de relaţie culte-stat – are câteva elemente reprezentative care traduc în termeni juridici realităţi sociale formate de-a lungul secolelor. Din paradigma europeană face parte sistemul în două trepte al asociaţiilor şi cultelor religioase. Potrivit acestui sistem, schimbarea statutului din asociaţie religioasă în cult religios se produce cu condiţia îndeplinirii unor criterii de genul duratei în timp, a numărului de membri, a impactului social etc. Un exemplu: procesul de la Curtea Constituţională a Germaniei – retrimis în instanţa federală de contencios administrativ (Bundesverwaltungsgericht), unde se află până în momentul de faţă – privind caracterul de cult/persoană juridică de drept public a Martorilor lui Iehova (după cum se vede, este o temă recurentă la nivel european!) s-aconcentrat nu întâmplător mai ales pe chestiunealoialităţii constituţionale (Verfassungstreue)a unei organizaţii care vede în statulde drept instrumentul răului.

Al doilea element reprezentativ al sistemului europeaneste calitatea de partener social de care se bucurăcultele religioase. Pe baza acestui statut– fundamentat politic şi juridic la nivel europeanprin Strategia Lisabona şi prin proiectulde Constituţie a UE – este posibilă cooperarea subsidiară a cultelor şi ajutorul financiaral statului. Or, acest statut de partener social nu poate fi acordat decât unui număr limitatde culte. Nu este vorba despre restricţii saudiscriminări atâta vreme cât statul nu acordă titlul de partener social, ci îl recunoaşteca fiind deja onorat de către acele Biserici şi confesiuni religioase care sunt implicate desecole în viaţa publică. Şi, din acest punct devedere, este evident faptul că Legea Cultelor nu instituie o realitate, ci o recunoaşte pecea existentă. Nu este de aceea de mirare căprimii care se grăbesc să conteste condiţiilelegii sunt juniorii peisajului religios, cei caredoresc să forţeze datele istoriei. Lupta seduce aici nu pentru subvenţiile statului, oricumreduse – din totalul prevăzut al bugetului României pe anul 2007 de 56.005,0 milioane lei, pentru cultură, recreere (sic!) şi religie sunt prevăzute 1.129,5 milioane lei –, ci pentru poziţia simbolică, pentru influenţă şi, la rigoare, pentru putere.

Modelul american

Propune desfiinţarea sistemului în douătrepte şi înregistrarea tuturor cultelor caasociaţii religioase sau recunoaşterea tuturorasociaţiilor religioase drept culte. Simplu. Consecventă unei interpretări apartea doctrinei drepturilor omului, definiţia asociaţiei/cultului religios nu se mai face înfuncţie de colectivitate, ci doar în funcţie depersoană. Practicarea acestei formule ar duceîn contextul nostru european la dispariţiastatutului de cult religios recunoscut ca persoanăde drept public şi, în consecinţă, a statutuluide partener social. Ceea ce, mai departe,ar face imposibilă asistenţa financiarăa statului. Statul nu ar fi doar neutru, ci şi amnezic.

Nu ar mai exista criterii numerice (însensul proporţionalităţii), istorice (vechimeşi importanţă) sau culturale (relevanţă şi continuitatea valorilor), iar între asociaţiile/cultelereligioase ar domni egalitatea de şanse înconcurenţa pentru primele locuri în atenţia publică. În cele din urmă, relevante nu ar maifi confesiunile importante de-a lungul secolelor, cele care au format limba şi conştiinţaunei naţiuni, ci doar cele care ar şti să ocupearena mediatică. În termenii economiei depiaţă, raportul dintre asociaţiile/cultele religioaseşi societate ar urma să fie dictat de legeacererii şi a ofertei. Bucuros de dispariţiainstanţei morale şi sociale a cultelor istorice, eliberat adică de „concurenţa metafizică” a altor instituţii ale sensului ultim, statul ar fi în situaţia de a invoca dimensiunea religioasă doar când, cum şi cu cine ar dori, aşa cum oface exemplar Administraţia Bush de aproape opt ani încoace.

Modelul acesta al lui non preferance a fostsoluţia dată în condiţiile unei colonizări pluri-etnice şi pluri-confesionale a Americii. Având în faţă conflictele pe motive religioase din bătrâna Europă, tânărul stat americana operat distincţia iluministă dintre sferapublică şi cea privată şi a făcut astfel posibilăo paradoxală secularizare preventivă.Ceea ce însă nu înseamnă că astfel au fost rezolvatechestiunile practice, cotidiene, caredecurg din dubla aşezare a omului, cetăţeanpentru stat şi credincios pentru confesiunea din care face parte. Recrudescenţa formelorde „religie civilă” în ultimele decenii arată tocmai lipsa de soluţii pe termen lung întrundomeniu evident supus regimului dublei autorităţi. În concluzie, diferenţa aceasta deviziune nu produce de la sine un conflict întrecele două continente. Mai mult chiar, nu suntexcluse împrumuturile sau sugestiile. Conflictul începe însă din clipa în care un model nu ţine cont de existenţa legitimă a celuilalt. Or, a pretinde că sistemul european, care reflectă istoria bimilenară, nu lipsită de crize,a culturilor şi credinţelor religioase dintr-unspaţiu dat, este depăşit, ba chiar contrar principiilorlibertăţii religioase, este un demersprofund problematic. Istoria religioasă a Europeinu poate fi anulată de dragul unei ideologii care confundă sistematic argumentelespirituale cu cele politice şi pledează, simplist,dar şi interesat, pentru „democratizarea”cerului.

III

Cursa cu obstacole a formulării legislative

Legea Cultelor este probabil una dintrepuţinele care au necesitat aproape două deceniide dezbateri, polemici şi medieri. Durataaceasta neobişnuită ar fi trebuit să aibă măcardrept efect pozitiv articularea unei tehnici a dialogului între autorităţile statului şi culte,pe de o parte, şi între cultele recunoscute, pe de altă parte. Din păcate, mai nimic de genulacesta nu se vede la orizont. Cu câteva excepţiinotabile, mai ales din ultimii ani, cei care audiscutat în numele statului cu reprezentanţiicultelor nu au reuşit să depăşească nivelul interesatal dorinţei de a puncta politic (şi personal)cu teme care, de fapt, nu se pretează la acest joc de imagine şi de influenţă. Or, tocmaiaceastă tentaţie de a trata Legea cultelor dreptmonedă de schimb este una dintre explicaţiilepentru lungul drum parcurs până acum.

În ceea ce priveşte dialogul dintre cultelerecunoscute, între timp 18 la număr, aducereala aceeaşi masă a reprezentanţilor acestoranu a declanşat din păcate procesul de coagularea unei minime solidarităţi religioase. Ceea ce ar fi putut să fie expresia unei Românii creştine într-o proporţie unică printre statelepost-comuniste a reuşit să fie doar expresialuptei de interese şi de orgolii. Dovadă este tocmai faptul că, în ciuda calităţii de gazdăa celei de-a treia întâlniri a Bisericilor şi confesiunilorcreştine ale Europei, în septembrie 2007, la Sibiu, România nu are la ora actuală,în afară de asociaţia cu caracter social-filantropic AIDROM, nici un forum permanent,instituţionalizat ca atare, de dezbatere inter-confesională şi inter-religioasă. Aceastălipsă, expresie a unei imaturităţi ecumenice grave, se vede cel mai bine în momentelede criză cum a fost şi cel legat de contestareaprezenţei icoanelor în şcolile din sistemul publicde învăţământ.

Procesul de redactare a Legii cultelor a fostsistematic sabotat de acest duh al dezbinăriitradus în accente puse anapoda, cu reaintenţie sau din neştiinţă. Fie că a fost vorbadespre confuzia anume întreţinută între formula Biserică de stat şi cea de Biserică naţională, între care este o diferenţă la fel de evidentă caîntre o fabrică de stat şi una privată, fie că sapus în discuţie sistemul european în trepte, fie că au fost atacate principii precum cel al proporţionalităţii numerice, a fost contestatdreptul părinţilor de a-şi educa odraslele încredinţa pe care o doresc sau a fost combătutăancorarea în textul legal al interdicţiei de aface prozelitism sau de a jigni sentimentelereligioase, fie că s-a dorit cu insistenţă introducerea, inexactă din punct de vedere al tehniciilegislative, într-o lege organică a unorprobleme foarte concrete precum cea a statutuluipatrimoniului greco-catolic (dorinţă nesatisfăcută, motiv pentru care Biserica Greco-Catolică nu a semnat proiectul înaintat Parlamentului)– mereu au existat motive pe carecultele minoritare le-au invocat cu pasiunepentru a denunţa proiectul Legii cultelor, înansamblu, ca fiind discriminator, neconcordantcu legislaţia internaţională, etc.

Cu alte cuvinte, majoritatea reprezentanţilor cultelor au jucat dublu. Au schimbatopinia de la un text la altul sau au tăcut atuncicând proiectul trebuia apărat de criticile ideologice,nefondate juridic, ale unora sau altora,din ţară sau străinătate. Tocmai beneficiariidirecţi ai textului legislativ au fost şi ceimai entuziaşti sabotori ai acestuia. În ceea ceo priveşte, Biserica Ortodoxă majoritară nu aştiut la rândul ei ce strategie să adopte şi nicicum şi cu cine să o aplice. A oscilat întremenţinerea unui status quo imaginar şi cu greua acceptat, de pildă, lipsa de relevanţă juridicăa unei formule de genul Biserică naţională. Oparte a ierarhiei noastre a înţeles rapid, asemenialtor lideri religioşi minoritari, foloaselepescuitului în ape tulburi, faptul că o Lege clară ar împiedica de exemplu finanţărilepe criterii subiective, creşterea nejustificatăa aparatului administrativ, al numărului Facultăţilor de Teologie sau punerea în proprietateîn termeni discutabili.

În schimb, puţinilideri religioşi au văzut în adoptarea unei noiLegi a cultelor şansa stabilirii exegezei corectea libertăţii religioase (împotriva formuleloraleatorii), a colaborării transparente cu statul (împotriva abuzului), a recâştigării reale a autonomiei (împotriva imixtiunilor) şi a revenirii în general la o normalitate a cărei absenţăa fost mereu acuzată, dar pentru restabilireacăreia nimeni nu s-a angajat cu adevărat până la capăt. Voinţa politică, pentru a revenila aceasta, nu a fost în ultimele două deceniicoerentă la capitolul religios. Având nevoiede capitalul moral şi mediatic al cultelor, maiales al celor istorice şi puternice din punct devedere numeric, clasa politică a exploatat lamaxim lipsa de unitate dintre reprezentanţiireligioşi şi a reuşit să transforme proiectul Legii cultelor în potenţial cadou electoral, promisfiecăruia în parte şi tuturor la un loc. „Rezolvarea situaţiei” a fost anunţată de mai toatepartidele care au intrat pe rând în cursapentru putere. Cel puţin de la ultimele trei alegeri generale încoace, întâlnim în programeleformaţiunilor politice un capitol dedicatvieţii religioase, fapt care nu a împiedicatca diferenţa dintre programul şi acţiuneapolitică să fie la fel de mare ca şi în alte domenii.

Aşa cum am precizat deja, să nu ne mirămînsă mai mult decât este cazul. Cursa cu obstacolea formulării textului noii Legi a Culteloreste parte a unui sistem şi a unei mentalităţice caracterizează şantierul amplu în care se mai află, în ciuda aderării la UE sau poate tocmaide aceea, România ca stat de drept. Avânddrept scop reglementarea într-un domeniu dedouă ori sensibil – prin natura însăşi a dimensiuniireligioase care nu se lasă tradusă în paragrafeşi prin raportul potenţial conflictualdintre un cult majoritar şi cultele minoritare– Legea cultelor a parcurs etapele inevitabilepe care orice lege cu o astfel de importanţă atrebuit să le parcurgă. Ceea ce nu vrea să însemneîn nici un caz că drumul acesta a fostsingurul posibil şi cu atât mai puţin că a fostcel mai bun.

Parteneriatul social al cultelor cu statul

Fără să intrăm în detalii tehnice, se poate spune că noutatea prin excelenţă a noii Legi este redefinirea raportului dintre stat şi culte în termenii parteneriatului social. Este un momentimportant pentru că marchează schimbareaorientării fundamentale a statului, pentrumoment la nivel de cuvinte, faţă de componentelereligioase ale societăţii civile. Simbolicşi juridic, aşa cum sublinia şi Comunicatul INTER (vezi „Adevărul literar şi artistic”nr. 853, din 10 ianuarie 2007, p. 7), abia acumse încheie pentru viaţa religioasă din Româniadominaţia comunistă. Potrivit Legii de acum, statul român post-comunist şi european numai are doar funcţia de control pe care o sublinialegislaţia anterioară. În plus, şi aici esteo noutate ce priveşte mai puţin trecutulşi mai curând viitorul, prin recunoaşterea dimensiuniisociale şi subsidiare a parteneriatuluicu Bisericile, confesiunile şi credinţele religioase,se face un pas semnificativ către articulareacoordonatelor statului social în contextromânesc.

Concret, legiuitorul precizează la art. 7 (1):„Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual,educaţional, social-caritabil şi de parteneriatsocial, precum şi statutul lor de factoriai păcii sociale”. Textul pleacă de la o definiţie mai largă a „socialului”, calitatea de partenersocial nefiind înţeleasă doar în sensul strictal angajamentului cultelor în favoarea categoriilordefavorizate. Actori sociali, cultele participă la întreg spectrul vieţii publice. Această precizare nu este deloc minoră şi ea vine în întâmpinarea tendinţei de a identificadimensiunea socială a cultelor cu rolul de prestatorbenevol şi gratuit al acelor servicii socialepe care statul, dintr-un motiv sau altul, nuvrea sau nu poate să le mai ofere. Raportul dintrestat şi culte este formulat în spiritul principiuluisubsidiarităţii care stă la baza întregiiconstrucţii europene, o traducere politică modernă a mai vechiului principiu ecleziological sinodalităţii, adică al responsabilităţiicolective şi distincte în acelaşi timp. În acestspirit trebuie înţeleasă şi precizarea Legii din art. 10 (7): „Statul sprijină activitatea cultelorrecunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale”.

Această ultimă prevedere legală poateavea consecinţe pe termen lung şi, aplicatăcu inteligenţă şi consecvenţă, poate contribuidecisiv la ameliorarea serviciilor sociale într-o ţară care, oricât de mare ar fi indicele anual al creşterii economice, va avea multe decenii de acum înainte un deficit major în finanţarea sistemelor de asigurări sociale şi de asistenţă medicală. Prin structurile lor dense, acoperind mai bine decât instituţiile statului geografia şi ajungând la segmente de populaţie rupte de principalele canale de alimentare cu servicii sociale, cultele religioase pot deveni, în sensul subsidiar cel mai concret (nu însă şi în sens substitutiv!), un factor fundamental în arhitectura statului social romândin secolul XXI.

Cum tendinţa la nivel european, în contextul crizei fondurilor asigurativeşi a dezechilibrului demografic, estetocmai combinarea sistemului public cu cel privat, a resurselor colective cu cele personale,prezenţa în acest proces a cultelor în calitateaacestora de furnizori de servicii socialeeste cât se poate de oportună. În plus, dincolo de aspectul politicilor sociale, acest angajamentpoate fi şi începutul schimbării aceleimentalităţi care a compromis toate tentativelede reformă de până acum. Dacă plecăm de la convingerea că nu doar banii sunt importanţi în sistemele solidarităţii sociale, ci în primul rând oamenii, atât cei care au nevoie de îngrijiri cât şi cei care le oferă, atunci este limpedecă înnoirea trebuie să plece de la aceştia. Or, la acest capitol, rolul educaţiei religioase în formareaunui ethos al responsabilităţii şi iubirii este de neînlocuit.

Concluzie deschisă

Sigur, un text de lege nu poate mulţumi pe toţi şi pentru totdeauna. Acest adevăr simpluexplică dinamica legislativă şi nu în ultimul rând necesitatea, în contextul nostrupost-comunist, a unei noi Legi a cultelor. Că aceasta nu este ultima în materie, se poatebănui fără multă greutate. Cert rămâne însă faptul că, în ciuda contestaţiilor de natură ideologică, intenţia Legiuitorului este evident pozitivă şi, mai mult decât atât, atentăla vocea cultelor pentru care legiferează fără a dori să le impună ceva contrar intereselor sau învăţăturii lor de credinţă. Dovadăeste dispoziţia cuprinsă în art. 50 (1) potrivitcăreia „orice modificare sau completarea prezentei legi se realizează cu consultarea prealabilă a cultelor recunoscuteşi cu respectarea normelor legale privind transparenţa decizională”.


În fine, se impune să reamintim un alt fapt, pe cât de simplu, pe atât de des uitat: Legea cultelornu reprezintă decât cadrul legal larg. Ea deschide calea unei serii de legi care sunt destinate aplicării, precizării, diversificării şi, larigoare, corectării prevederilor cu caracter general. Elementul lor comun este tehnica dialoguluide care vor trebui să se ţină cont. Măcar şi pentru acest lucru, lungul drum pe care atrebuit să îl parcurgă Legea cultelor a meritat din plin.

Radu PREDA


[i] Vezi Radu PREDA, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999; acelaşi,“Le statut juridique des Églises en Transylvanie dansla perspective de la nouvelle loi générale des cultes”,în: Babeş-Bolyai University/ Pázmány Péter Catholic University, Theological Doctrines on the ideal Church-State Relation, 2000; acelaşi, “O perspectivă ortodoxă asupra relaţiei Biserică-stat. 9 teze”, în: Ioan-Vasile LEB/ Radu PREDA (ed.), Cultele şi statul în România.Colocviul internaţional desfăşurat la Cluj-Napoca înzilele de 10-11 mai 2002, Acta, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003; acelaşi, “Laicismul sau politica religioasăde stat. 5 teze şi câteva consideraţii pe margineaproiectului Legii Cultelor”, în: Adrian LEMENI/ FlorinFRUNZĂ/ Viorel DIMA (coord.), Libertatea religioasă în context românesc şi european. Simpozion internaţional,Bucureşti, 12-13 septembrie 2005, Acta, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s