RELIGIA TIMPULUI NOSTRU: ANCHETA REVISTEI „CULTURA”

Una din marile vorbe banale ale secolului trecut a fost aceea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (Malraux). Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au aşezat începutul acestui secol sub semnul religiosului. Pe de altă parte, asistăm, însă, la un evident declin al Creştinismului occidental. Ce înseamnă, oare, pentru lumea secolului XXI, fenomenul religios? Ce consistenţă are conceptul de religie la începutul mileniului III?

Adjectivul „religios” poate părea la fel de vag precum substantivul „viaţă.” Vorbim despre religii tradiţionale, dar şi despre „noile mişcări religioase” (New Religious Movements), fără să operăm cu nişte criterii epistemologice unitare. Aproximăm printr-un gest reflex adevărurile de credinţă ale creştinismului, crezînd că atenţia cognitivă şi susţinerea juridică trebuie acordată mai cu seamă „religiilor minoritare.” De fapt, publicul educat recunoaşte tot mai greu reperele fundamentale – de ordin istoric, teologic, cultural – ale acestei religii care a marcat civilizaţia occidentală – din Dobrogea până în Texas, din Sicilia până în Alaska. Sociologul francez Danielle Hervieu-Léger numea acest fenomen „exculturare:” europenii – din raţiuni ideologice de tip iacobin sau prin efectul de bumerang al consumerismului – par dispuşi la sacrificarea memoriei lor religioase şi culturale proxime: creştinismul. Această temă reapare cu maximă frecvenţă în discursurile Papei Benedict XVI – meritând, cred, o reflecţie suplimentară din partea liderilor Ortodoxiei est-europene. În locul triumfalismului ne foloseşte mult mai mult smerenia interiorizată şi pragmatismul analitic.

Declinul confesiunilor tradiţionale este un fenomen uşor observabil. Societatea contemporană este una ce se doreşte a se defini din ce în ce mai puţin prin credinţă. Dezvrăjirea lumii, de care vorbea Gauchet, este deja o stare de fapt. Este posibilă/dezirabilă o „revrăjire a lumii” sau doar o schimbare a „agendei” confesiunilor în funcţie de noua realitate?

Revrăjirea lumii are loc, fără eforturi, sub ochii noştri. Magia erotică a literaturii de tip Dan Brown spune totul despre nevoia omului contemporan de-a face experienţa „iniţierii.” Nostalgia pentru o cunoaşterea secretă – protejată în faţa curiozităţilor profane – devine cu uşurinţă pasiune pentru ocultismul tenebros ori spiritualismul anarhic. Prin urmare, religiile tradiţionale vor trebui să îşi reconsidere critic toate formele de abandon pe care le-au acceptat sub presiunea secularizării. Dispariţia distincţiei „înăuntru” versus „afară” propovăduită – horribile dictu – de teologii „morţii lui Dumnezeu” a fost îndeobşte acceptată de Bisericile protestante, fapt care explică golirea templelor şi degradarea lor muzeală.

Nici statisticile din lumea catolică post-Vatican II nu sunt încurajatoare: nenumărate seminarii teologice îşi închid porţile iar scăderea dramatică a vocaţiilor sacerdotale a condus, în numeroase ţări europene, la soluţia importării de clerici africani. Declinul valorilor familiei este nu doar acut, ci sinucigaş. Îndepărtarea radicală de rădăcinile mistice ale experienţei creştine deschide drumul către nivelarea diferenţelor normative între vechile paradigme ale Bisericilor occidentale („catolicism”, „luteranism”, „calvinism”, etc). Ne paşte indistincţia absolută.

Ortodoxia, în opinia mea, este singura ramură a creştinismului tradiţional care păstrează dimensiunea mistagogică a Bisericii originare şi, în acest fel, respectă nevoia omului de-a parcurge treptat drumul către tainele credinţei. Numai în acest fel, Evanghelia poate rezista reducţiei moraliste sau manipulării ideologice. Discursul neo-marxist despre „dreptatea socială”, îmbrăţişat de atâţia teologi ai eliberării din America latină sau Europa nordică, propune un paradis plat al egalităţii care, pentru ortodocşii care au contemplat „ierarhiile cereşti” ale Sf. Dionisie Areopagitul şi care s-au bucurat de vederea „scării raiului” Sf. Ioan Sinaitul, evocă – riguros – starea de maximă depersonalizare a iadului. Numai chemarea la transformarea interioară – prin asceză liber asumată şi recunoaşterea orizontului infinit al cunoaşterii lui Dumnezeu – ne poate feri de gustul amar al falselor „revrăjiri”.

Teologia a fost cândva „regina tuturor ştiinţelor”. Acum, cu destul de rare excepţii, pare a fi doar o metodă de pregătire a personalului clerical sau, cel mult, o preocupare „exotică”. Mai are teologia un destin cultural? Mai poate spune ea ceva culturii? Şi dacă da, ce?

Teologia nu este doar „regină a tuturor ştiinţelor”, ci mai ales „artă a artelor,” întrucât cere instruirea minţii prin curăţirea inimii – o practică în centrul căreia se află actul rugăciunii, secondat de contemplarea liturgică a tainelor lui Dumnezeu. Numai într-un sens derivat teologia este discursivă, implicînd adaptarea la un anumit sistem referenţial extra-cultic, deci cultural.

Teologii Bisericii trebuie să facă efortul neobosit de-a citi intenţiile de adevăr exprimate în sfera publică de nenumărate comunităţi intelectuale – mai cu seamă cele dezabuzate la capătul experienţei secularizării. Evident, acest exerciţiu presupune interacţiunea cu „marele canon” al culturii greco-romane, recuperat de modernitate într-o cheie pluralistă. Pe de altă parte, actorii culturali vor trebui să înţeleagă imensa confuzie şi lamentabila ignoranţă care îi ameninţă pe toţi cei care refuză – pe criterii de idiosincrasie personală sau opţiune politică – dialogul cu operele de cugetare creştină ale ultimelor veacuri. Când tinerii noştri scriitori vor deschide cu aceeaşi înfiorare texte care îi fascinau pe F.M. Dostoevski sau chiar J.D. Salinger (e.g. „Pelerinul rus”), dialogul între teologie şi cultură va putea fi reluat.

În postcomunism confuzia societăţii civile cu organizaţiile nonguvernamentale a devenit un loc comun. Însă, de fapt, cultele sunt parte legitimă a societăţii civile. Credeţi ca prezenţa activă a cultelor ca parte a societăţii civile, in viaţa noastră socială este una benefică? Nu trebuie sa se piardă din vedere faptul că, spre deosebire de ONG-uri sau de alte structuri ale societăţii civile, confesiunile sunt condiţionate de propria lor perspectivă teologică asupra lumii.

Nu toate cultele au, în opinia mea, efecte la fel de salutare asupra binelui comun al societăţii. Bisericile tradiţionale rămân totuşi parteneri sociali ai Statului român – fapt care justifică sprijinul financiar acordat din bugetul public acestor comunităţi. Nu putem ignora dimensiunea istorică a comunităţii care – în sensul majorităţii parlamentare – a legiferat noile raporturi între Stat şi Biserici. Reflexele comparaţiilor facile şi gândirea mimetică mi se par pernicioase. În contextul adevăratelor războaie culturale pe care le duce România de astăzi, nu împărtăşesc îngrijorarea atâtor militanţi ONG faţă de soarta „cultelor nerecunoscute.” Această retorică mi se pare inutilă şi patetică. Sunt prea dureros conştient de faptul că există chiar un principiu teologic care încurajează – şi uneori legitimează – mai cu seamă în interiorul tradiţiei protestante – multiplicarea „ad infinitum” a facţiunilor ecleziastice. Există astăzi şapte tipuri de comunităţi penticostale în România iar SUA se laudă cu câteva zeci. Nu este cred vina Statului pentru că asociaţii religioase cu doar 50-60 de membrii aspiră la statutul de „cult“ sau „bisericăavând numai 2-3 ani de la înfiinţare.

 

Nu doar ca teolog ortodox, ci mai ales ca subiect politic al României moderne socot că examenul prudenţial de fidelitate la care Statul supune aceste micro-comunităţi este legitim. Recunoaşterea cere medieri, probe de rezistenţă, investiţii de lungă durată. Secta lui Gregorian Bivolaru nu ar trebui niciodată să beneficieze de „privilegiile” (în fapt: compensaţiile) Bisericii greco-catolice, bunăoară. Statul român doreşte să distingă între „asociaţii religioase” şi „culte”, în contextul în care cultele se pot califica pentru sprijin financiar iar asociaţiile nu.

Nu poţi ignora contribuţia patrimonială a Bisericilor tradiţionale la bunăstarea culturală şi civică a societăţii româneşti. Pentru a da un exemplu „politically incorrect”, există culte perfect legitime ca organisme juridice, dar constat că ele nu ne-au oferit capodopere arhitectonice sau iconografice comparabile cu mănăstirea Voroneţ sau biserica Sf. Trei Ierarhi, nici monumente de gândire teologică precum cele ale unui Maxim Mărturisitorul, Pavel Florensky sau Dumitru Stăniloae, nici programe de caritate socială comparabile cu cele ale Sf. Vasile cel Mare ori Sf. Calinic de la Cernica. Ortodoxia a trecut, aşadar, testul recunoaşterii publice. Sunt alte culte care – având o altă „tăietură epistemologică” – nu se pot apropia măcar de acest patrimoniu.

 

Pe scurt, principiul liberal al neutralităţii – oricât de dezirabil politic – este greu de implementat „in concreto”. În plus, regret că în toată perioada disputelor legate de statutul simbolurilor religioase, n-am putut constata din partea multor culte neoprotestante recununoscute nici cea mai mică simpatie faţă de Biserica ortodoxă – instituţia supusă unor atacuri sistematice, menite să redefinească raporturile tradiţionale din România între sfera publică şi un discurs secular etatist, centralizat.

Articolul 13 din noua Lege a Cultelor prevede că: “În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. S-a spus despre acest articol că şi-ar avea, mai degrabă, locul într-un stat fundamentalist (creştin sau islamic) şi că limitează libertatea de exprimare a artiştilor. Mai mult, Institutul pentru Religie si Politici Publice din Washington consideră că actuala lege românească a cultelor este cea mai proastă din Europa şi că textul normativ nu se îndepărtează de perioada comunistă. Credeţi că această lege ar putea duce la cenzurarea unor autori precum Cioran, Rushdie sau Nietzsche sau la interzicerea unor formaţii precum Black Sabbath sau Iron Maiden? Dacă da, cum a trecut această lege de Parlament şi de preşedintele României şi ce se poate face pentru remedierea ei?

Mai întâi, este interesant de observat că legislaţia din România nu oferă dreptul la liberă exprimare fără calificări suplimentare. Contestarea Holocaustului – o aberaţie pe care americanii o cenzurează academic, cultural, politic, dar nu şi juridic – poate trimite o persoană în puşcărie pentru o perioadă de la „şase luni la cinci ani.” Pe de altă parte, orice negare a martiriului creştin din închisorile comuniste poate trece neobservată. Este un dezechilibru care nu poate să nu dea de gândit. Nu cred, aşadar, că manifestările anti-religioase ori anti-clericale vor fi excluse. Într-un număr recent din Dilema Veche şi Revista 22, am argumentat acest fapt. Pentru a folosi acelaşi exemplu, vă reamintesc faptul că protejarea constituţională a „bunelor moravuri” în spaţiul public n-a condus la dispariţia literaturii pornografice de pe tarabe. La fel, invitaţia la toleranţă făcută de art. 13 (redactat la cererea expresă a cultului musulman) nu cred că va bloca procesul de exprimare – uneori abuzivă – din mediile publice româneşti. Sper totuşi ca cititorii lui Cioran sau Nietzsche să nu coincidă cu fanii – bănuiesc, deloc antisemiţi – ai formaţiei Black Sabbath.

Mihail NEAMŢU

8 februarie 2007

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s