Irving Kristol s-a născut în anul 1920 într-o familie evreiască din New York. Studii de istorie la City College of New York. Luptă, în al doilea război mondial, în Europa, ca infanterist în Divizia a 12-a blindate. Din 1947 pînă în 1952, „managing editor” al publicaţiei „Commentary“; 1953-1958: cofondator şi editor, împreună cu poetul şi criticul britanic Stephen Spender, al revistei „Encounter” (Londra), una dintre revistele importante ale „războiului rece”, finanţată de CIA; 1959-1960: editor al revistei „The Reporter”; 1961-1969: vicepreşedinte executiv al editurii Basic Books, New York; 1965: întemeiază revista „The Public Interest” (care, alături de „The National Interest” – fondată în 1985 –, apare şi acum); 1969-1985: profesor la NYU Graduate School of Business Administration; din 1970: membru al Council of Foreign Relations; din 1972: membru al American Academy of Arts and Sciences. În prezent trăieşte la Washington.

Bibliografie: On the Democratic Idea in America (1972); Two Cheers for Capitalism (1978); Reflections of a Neoconservative (1983); Neoconservatism: The Autobiography of an Idea (1995 – lucrare din care am tradus şi articolul de mai jos, apărut iniţial în anul 1991 în „Wall Street Journal”).

Mircea PLATON

TRAGEDIA MULTICULTURALISMULUI

E dificil, ba chiar periculos, să vorbeşti franc despre „multiculturalism” în ziua de azi. Sinceritatea pare condamnată să fie socotită o dovadă de „insensibilitate”, în cel mai bun caz, sau de „rasism”, în cel mai rău.

Chiar şi unii dintre cei mai acerbi critici ai multiculturalismului se mulţumesc să demonstreze doar cît de „neliberal” e, că nesocoteşte toate ideile tradiţionale despre substanţa educaţiei liberale şi că nu e decît o regretabilă distorsionare a modului în care tinerii noştri americani, atît de diverşi ca origine etnică, trebuie să fie educaţi pentru a convieţui. Sigur că acest tip de critică e valid şi binevenit. Greşeala sa constă însă în faptul că acordă prea mult credit ideii existenţei acestui lucru, multiculturalismul – o sinceră şi uneori mult prea zeloasă încercare a unor educatori binevoitori de a extinde orizonturile clasicelor programe de învăţămînt. Asemenea educatori există, fără îndoială, dar eforturile lor sfîrşesc prin a-i transforma în victimele unui multiculturalism de un alt tip, mult mai agresiv.

Deşi establishment-ul educaţional mai degrabă ar muri decît să o recunoască, multiculturalismul e o disperată – şi, în mod evident, autodefensivă – strategie de a face faţă deficienţelor educaţionale şi implicitelor patologii sociale ale tinerilor negri. Dacă aceşti învăţăcei negri şi problemele lor nu ar exista, nici de multiculturalism nu am mai auzi. Fiindcă nu avem dovezi cum că numeroase familii latino-americane ar prefera ca şi copiii lor să înveţe mai multe despre Simon Bolivar şi mai puţin despre George Washington, sau că părinţii asiatici simt cum urmaşii lor sînt sărăciţi spiritual din cauză că manualele scriu mai pe larg despre Grecia clasică decît despre China antică.

În măsura în care vreuna din aceste minorităţi resimte asemenea frustrări, ele pot fi soluţionate foarte simplu, în modul tradiţional – prin cîteva ore pe săptămînă de instrucţie în particular, după terminarea orelor, pentru copiii lor. (Cît despre universităţi, la nivelul lor a existat dintotdeauna posibilitatea să înveţi ce limbi, literatură sau istorie doreşti.) Dar majoritatea latino-americanilor sau asiaticilor nu e preocupată de aşa ceva. Pe ei îi interesează “americanizarea”. Aceste comunităţi îşi caută rădăcinile chiar aici, în SUA, nu printre azteci sau în vremurile dinastiei Ming.

Latino-americanii se comportă, într-o foarte mare măsură, ca imigranţii italieni de altădată; iar asiaticii, ca evreii. Datorită deosebirilor culturale, integrarea lor în societatea americană se produce cu viteze diferite – dar se produce. Procesul e dureros şi tumultuos, dar merge înainte. Din păcate, ca o ironie parcă, nu la fel s-au întîmplat lucrurile şi cu negrii americani, care se numără printre primii sosiţi. Din această pricină, din disperare, turnura multiculturalistă.

Multiculturalismul e de tipuri şi intensităţi diferite. Un copil de şcoală primară poate să vină acasă ştiind mai multe despre Harriet Tubman (1) decît despre Abraham Lincoln. Fapt care poate fi deconcertant pentru părinţii albi şi năucitor pentru cei latino-americani sau asiatici. Dar îl vor considera un fenomen izolat şi trecător. Problema însă e: chiar le foloseşte în vreun fel tinerilor negri deshumarea unor asemenea stimabili dar relativ obscuri strămoşi? Rămîne de dovedit! Teoretic, ar trebui să le sporească “respectul de sine”, ca indivizi şi ca negri. Numai că respectul de sine e rezultatul experienţei de viaţă, nu al linguşelilor din manual.

De fapt, după cum se ştie deja, problemele tinerilor negri nu se datorează şcolii şi nici nu pot fi rezolvate acolo. Ele sunt rezultatul vieţii lor de familie şi al mediului lor – o teribilă problemă socială, nu educaţională. Fapt care nu îi împiedică pe mult prea ambiţioşii noştri educatori să pretindă că oferă “soluţii”. Pentru a cultiva “demnitatea” tineretului negru – cel alb avînd deja, după cum au demonstrat sondajele si cercetătorii, o părere foarte gonflată despre capacităţile sale academice – ei caută să-i propună, în şcoală, „modele”. „Modelele” şi „respectul de sine” sunt termenii de bază ai psihobălmăjelii pedagogice.

De fapt, angajarea mai multor bărbaţi negri ca profesori e o idee bună. Dar asta nu are nimic de a face cu „modelul în viaţă”. Aşa cum taţii sunt foarte importanţi într-o familie ca sursă a autorităţii morale, la fel şi negrii profesori pot fi o folositoare sursă de autoritate în cadrul şcolii – mai ales cînd elevii provin din familii fără tată. Ei pot ajuta şcoala să devină un loc mai ordonat şi mai decent. Dar exact aşa cum taţii îşi îndeplinesc rolul fără a se gîndi că întruchipează „modele de comportament”, aşa ar trebui să se întîmple şi cu profesorii negri.

Modelele de comportament sunt într-o foarte mare măsură o fantezie sociologică. Cu toţii, cînd am fost tineri, am cunoscut (sau am auzit de) adulţi pe care i-am respectat şi admirat – pînă cînd, odată cu scurgerea vremii, imaginea lor a pălit pe măsură ce atenţia noastră a fost atrasă de alte lucruri. Foarte puţini dintre noi am trecut prin viaţă cu privirea aţintită la modelele pe care le-am cunoscut. Şi, din păcate, nu prea avem dovezi că profesorii negri au un impact semnificativ măcar asupra realizărilor şcolare ale tinerilor de culoare.

Dincolo de aceste consideraţii, trebuie să spunem că multiculturalismul, în cea mai intensă, mai radicală versiune a sa, tinde să devină o foarte gravă problemă educaţională, socială şi, pînă la urmă, politică. Această versiune e propagată în campusuri de o coaliţie de naţionalişti-rasişti negri, feministe radicale, homosexuali şi lesbiene şi de o mînă de demagogi arivişti care pretind că vorbesc în numele diverselor minorităţi etnice. În această coaliţie, negrii reprezintă nucleul dur de energie din cauză că pot intimida pe oricine cu acuzaţia de „rasism”. Multiculturalismul acestei coaliţii este o ideologie al cărei program educaţional e subordonat unuia politic care e, mai presus de toate, antiamerican şi antioccidental.

Nu e nici o exagerare în afirmaţia că radicalii campusurilor (fie ei profesori sau studenţi), renunţînd la „lupta de clasă” – faţă de care „proletariatul” american a manifestat serioase rezerve -, s-au dedicat tematicii unui conflict etnic-rasial. Aceste idei, prin intermediul dimensiunii lor educaţionale, au ca scop explicit pe acela de a sădi în mintea şi sufletele studenţilor minoritari o „conştiinţă de Lumea a Treia” – chiar aceasta e expresia folosită. Ceea ce, în fapt, înseamnă să-i convingă pe studenţii minoritari să manifeste dispreţ şi ostilitate faţă de America şi faţă de întreaga civilizaţie occidentală considerată un străvechi sistem de oprimare, colonialism şi exploatare. Ceea ce aceşti radicali în mod fraudulos numesc multiculturalism e, de fapt, similar „războiului împotriva Occidentului” pe care l-au dus nazismul şi stalinismul.

Sub masca multiculturalismului, ideile lor – a căror esenţă radicală depăşeşte limitele politicii înspre pura fantezie – ne infiltrează sistemul educaţional la toate nivelele. Aşa cum banii falşi îi scot din circulaţie pe cei autentici, astfel şi cele mai intense versiuni ale unei ideologii tind să le coloreze si să le deformeze pe cele moderate.

Astfel, a devenit un lucru normal în cadrul sistemului de învăţămînt american ca din ce în ce mai multor elevi negri să li se predea că ceea ce noi numim “civilizaţia Occidentală” e o invenţie a negrilor egipteni însuşită mişeleşte de greci, ori că Africa neagră era un paşnic şi avansat tehnologic continent înainte ca albii europeni să-l fi devastat. Teze care nu pot decît să ofere un temei convingerii negrilor că “America albă” şi guvernul său încurajează în mod deliberat dependenţa de droguri şi tolerează în mod diabolic virusul HIV în sînul comunităţii negre. Multiculturalismul, aşa cum îl înţeleg cei mai aprigi dintre susţinătorii săi, este o tehnică de “creştere a respectului de sine” prin zgîndărirea deliberată a acestui tip de paranoia.

Nimeni nu doreşte să fie apocaliptic – deşi profesorii oneşti şi cumpătaţi care se gîndesc că lumea lor se apropie de sfîrşit pot fi iertaţi. Cea mai mare parte a celor care tolerează sau chiar încurajează multiculturalismul în şcolile şi universităţile noastre are intenţii educaţionale, nu ideologice. Dar forţa e de partea extremiştilor, care îşi calcă în picioare opoziţia intimidînd-o cu acuzaţii de “rasism”. Astfel încît aceasta, înfricoşată, face concesie după concesie, căutînd adăpost în anonimat.

Recent, un jurnalist a telefonat la cinci dintre cei mai buni specialişti în egiptologie pentru a-i întreba ce cred despre posibila provenienţă negru-egipteană a civilizaţiei occidentale. Toţi au spus că e o prostie. În acelaşi timp, toţi au refuzat să-şi facă publică această, „incorectă politic”, poziţie.

Nu încape nici o îndoială că, astăzi, multiculturalismul înceţoşează şi dezorientează minţile a zeci de mii dintre studenţii noştri – negri mai ales. Nu mai e vorba de o reformă educaţională. E – din punct de vedere educaţional şi american – o tragedie.

Irving KRISTOL

1. Harriet Tubman (1820-1913) – aboliţionistă americană.