DIVINO-UMANITATEA ŞI LECŢIA ISTORIEI SACRE

Divino-umanitatea sau, altfel spus, „teandria“ reprezintă baza dogmatică a vieţii creştine. În acest adevăr transpare cel mai mare eveniment al poveştii omului: povestea tuturor ratărilor, a eşecurilor, în tentativa lor de a atinge un Ideal, un Bine, un Adevăr – toate cu majusculă, toate îndepărtate şi toate de neatins. Fiinţă bovarică, omul s-a simţit mereu “prost în propria piele”, la strâmtoare în propria condiţie, nemulţumit de sine şi, dacă prea mulţumit, repede trântit la pământ de iluzii infidele în faţa marilor încercări. Încercând să-şi construiască o pietate-fetiş, el a imaginat oameni-dumnezei de la care a sperat o înălţare, un ajutor real, formându-şi astfel o genealogie, poate chiar o dinastie bine înţelenită. Hoardele de zei au început să imite cele mai nesănătoase năravuri omeneşti, prea omeneşti, întorcând muritorilor înzecit propria lor turpitudine, lăsându-i mai singuri ca niciodată. Următoare mişcare teo-poetică a fost aceea de a crea noi entităţi semidivine, prin care anthropos (cu privirea mereu aţintită către vârfuri) putea să-şi exprime revanşa faţă de trădarea olimpienilor. Omul crează atunci pe Prometeu, revoluţionar avant-la-lettre care fură focul şi-l dă oamenilor, sacrificându-se pentru ei şi rămânând un paria pedepsit pe veci de „nemuritori”.

Tradiţia iudaică, aflată mereu între tentaţia endemică a idolatriei şi interpelarea violentă a lui Iahve, Dumnezeul viu al justiţiei, s-a lăsat convinsă de pedagogia unei teologii active, a unui Dumnezeu ce ia iniţiativa şi care departe de a pedepsi pe nedrept este dispus la neobosita răbdare de a-i învăţa pe oameni arcanele trăirii-împreună. Tablele legii de pe Sinai, construirea cortului în care vor fi depuse relicvele vii ale trecerii lui Iahve printre iudei şi în cele din urmă Templul construit de Solomon, sunt tot atâtea noeme ale unei pedagogii spre o maturizare completă a omului rugător.

Naşterea Mântuitorului şi anunţarea Bunei-vestiri indică însă o criză a acestei tradiţii, o continuitate critică în raport cu iudaismul. Mântuitorul este Fiul lui Dumnezeu, acelaşi Dumnezeu de pe Sinai. Ce anume indică irumperea divinului în chiar sânul umanităţii? Neputinţa devinitivă a omului de a se ridica la măsura Idealului, tara definitivă a naturii sale pe veci handicapate de o greşeală fondatoare? Sau indică ea mai degrabă tocmai acea permeabilitate secretă la divin a umanităţii înseşi? Suntem înclinaţi, în consonanţă cu tradiţia oriental-creştină a Sfinţilor Părinţi să adoptăm cea de-a doua ipoteză, chiar dacă ea este mult mai dificil de evedenţiat şi din punct de vedere raţional mult mai puţin edificatoare decât prima.

Faptul că Dumnezeu are un Fiu (“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul său cel unul-născut la dat, ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică,Ioan 3,16) scoate în evidenţă o mai mică singurătate a omului, o mai marea propiere de Pedagogul său divin de pe Sinai. Fiu al lui Adam, protopărintele mitic al Scripturilor, omul s-a simţit mereu micşorat în faţa Dumnezeului său solitar, monarh drept şi înconjurat de miriade de îngeri, dar total abstras fluxului naştere-reproducere-moarte, reluat la nesfârşit de generaţiile suferinde ale genealogiei umane. Iudeul avea în faţa sa un Dumnezeu steril, fireşte drept şi gelos, mişcat de mânie şi magnanimitate, dar cu totul altul, neîmpărtăşind decât indirect soarta muritorilor.

Prin Fiul, Dumnezeu se arată mai mult decât un Pedagog al naţiunilor; mai mult decât de “paternalism”, el se arată capabil de paternitate, de un rol (fireşte transcendent) pe care omul îl cunoaşte foarte bine, chiar dacă într-o manieră proprie, perisabilă.

Pe de altă parte, Fiul însuşi, se revelează pe sine drept autor al operei Tatălui, cunoscător intim al figurii paterne, purtător al misterelor sale, al unei moşteniri eterne şi impenetrabile. Pornind de la acea permeabilitate la divin a omului, Fiul alege momentul “plinătăţii vremurilor” (Gal. 4,4) pentru a se naşte, creşte şi predica Buna-vestire în mijlocul unei societăţi deconcertate de o revelaţie mult prea antropomorfică pentru gusturile sale.

Momentul “plinirii vremurilor” este momentul în care Fiul devine “divino-uman” pentru a trezi întreaga paletă de latenţe de potenţialităţi ce zăceau în om, capabile de a-l face “umano-divin”. “Divino-umanitatea” lui Hristos rimează cu “umano-divinitatea” omului. În Hristos cei doi vectori se regăsesc şi se confundă. Însă numai Hristos ar fi putut să îi legitimeze şi i-a legitimat. Prin adoptarea omului de către Dumnezeu (Gal. 4,5) “umano-divinitatea” devine un concept interşanjabil cu cel de “divino-umanitate”. Este cazul sfinţilor care s-au “îndumnezeit”. “Urcaţi la cer”, smulşi mundaneităţii lor, înviaţi încă înainte de a fi trecut prin furcile caudine ale morţii, ei devin Fii, cu acelaşi statut ca cel al Fiului, însă nu prin consubstanţialitate cu Tatăl, ci prin adopţia Duhului.

La momentul Învierii generale corporalitatea sfinţilor va fi repusă în drepturi, transfigurată, după modelul corporalităţii divino-umane a lui Hristos însuşi “ce s-a suit cu trupul la cer”. “Un cer nou şi un pământ nou” vor reconstitui orizontul mundan al corporalităţii sublunare, însă de data aceasta Soarele dreptăţii-Hristos va fi singurul astru aducător de lumină. Acea permeabilitate la divin a omului va fi în sfârşit total transformată din latenţă în realitate fără rest, deplin constituită, deplin legitimată.

În acest orizont al Învierii, trecutul e anulat ca o realitate parţială, lipsită de coerenţă, ca o eboşă a realului, pe care doar Învierea putea să-l descrie într-o conformitate totală cu proiectul său. Rămâne însă că momentul “plinirii vremurilor” s-a petrecut în interiorul poveştii terestre a omului şi că “divino-umanitatea” s-a înscris în această durată ca o mediatoare unică, singulară, între parţialitatea omului ce tindea în van să devină “om-dumnezeu” şi imparţialitatea simetrică a unui Dumnezeu steril, ce nu revelase încă faptul că are un Fiu pe care poate să-l dăruiască oamenilor. Această singularitate a momentului specific al Întrupării şi Învierii, fac din el, în ciuda înscrierii temporale, un soi cu totul atipic de eternitate – o eternitate “implozivă”, o eternitate conţinută într-un punct singular descriptiv.

Mihai TRIŞCAŞ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s