EUROPA ŞI PLURALITATEA RELIGIILOR: PENTRU O CULTURĂ COMUNĂ

O construcţie politică şi economică fără dimensiune spirituală, ne avertiza istoricul Alexandru Duţu, nu poate fi decât „visul de vară al unui contabil”. Este o judecată care corespunde apelului adresat de Jacques Delors: „un suflet pentru Europa”. Orice formulă am găsi, problema rămâne aceeaşi: necesitatea unei reflecţii comune asupra identităţii culturale a Europei. Altminteri, extinderea şi cealalată faţă a sa – integrarea – s-ar reduce la un calcul de oportunităţi a căror eficacitate pe termen lung ar fi profund afectată. Se vorbeşte adesea despre un patrimoniu axiologic spre care converg în diversitatea lor, inclusiv religioasă, culturile Europei. Un patrimoniu pe care religiile îl resimt ca fiind restrictiv, dar care reprezintă singurul temei, din perspectiva laicităţii spaţiului public, de a se întâlni într-o cultură comună.

Definită în funcţie de proiectul politic al modernităţii, Europa Unită îşi construieşte în prezent relaţia cu religia sub forma a ceea ce istoricul René Rémond numea „o secularizare amiabilă”. Locul separaţiei radicale şi uneori violente între opinia religioasă, rezervată spaţiului privat, şi puterea politică, între sfera nevăzutului şi cea a vizibilului, separaţie care inaugurează autonomia societăţii moderne, este luat de o viziune potrivit căreia distincţia domeniilor de competenţă nu înseamnă şi irelevanţă reciprocă. Cu alte cuvinte, faptul că religia nu mai legitimează politicul şi statul îşi asumă o neutralitate principială faţă de credinţele religioase nu echivalează cu a nu recunoaşte sau a nu valoriza rolul religiei în spaţiul public. Întrebarea este cum gândim acest rol, care sunt raţiunile care ne determină să-l recunoaştem şi chiar să-l încurajăm? Ce justifică prezenţa religiosului într-o societate care, cum ar spune Marcel Gauchet, se articulează deliberând asupra ei înseşi fără a se referi la ceea ce o transcende?

Aş începe cu o constatare simplă: religia este totuşi prezentă, în pofida celor care i-au prezis dispariţia şi au perceput secularizarea ca pe o fază de disoluţie binemeritată a „iluziei”, ca pe un progres al conştiinţei umane şi o eliberare de angoasele proiectate la nivelul lumii nevăzute. Dezvrăjirea galopantă a lumii, asociată cu gradul de dezvoltare economică, are perioadele sale de criză şi de ezitare. E un proces pe care nimeni nu-l mai poate contesta, dar care a condus la o redimensionare a conştiinţei de sine a religiilor din spaţiul său de acţiune. Ceea ce se petrece sub ochii noştri constă tocmai în întâlnirea, în confruntarea sau în simultaneitatea paralelă a dezvrăjirii cu zone de suveranitate necontestată a religiosului, o suveranitate care nu se comportă neapărat şi preeminent politic.

Ecoul unei priviri lucide asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, nu poate să nu fie o reconsiderare a religiozităţii ca dimensiune perenă a conştiinţei umane, care cunoaşte modulaţii istorice şi reveniri spectaculoase. Prin urmare, a face din scăderea ponderii sale politice şi sociale o normă sau un deziderat ar fi abuziv şi ineficace. Dimpotrivă, există iniţiative foarte concrete de a construi, ţinând seama tocmai de ponderea civilizaţională a religiei, solidarităţi regionale cu scopul de a asigura stabilitate şi cooperare. Realismul elementar al oricărui proiect politic obligă la dialogul cu credinţele care au dat alcătuirea profundă a unei societăţi, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare.

Ajungem astfel la argumentul istoric al relevanţei religiei. Deşi actuala Constituţie europeană nu include în preambul referinţa la „rădăcinile creştine”, Europa nu poate să nu-şi recunoască originalitatea istorică: ea datorează creştinismului atât principiul de unitate (vizibil mai ales în primul mileniu), cât şi actuala divizare confesională, astfel încât s-a vorbit de mai multe Europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate. Există însă şi un alt fel de a privi acţiunea unificatoare a creştinismului dacă nu ne referim la conţinutul său ci la faptul că tocmai el, în varianta sa occidentală, a permis apariţia unei lumi care îl contestă. Mai mult, potrivit viziunii filosofului Rémi Brague, care a suscitat multe dezbateri, prin natura raportului său cu Vechea Alianţă (Vechiul Testament), creştinismul ar fi structural roman, rolul său în definirea identităţii europene devenind astfel mai puţin important din perspectiva conţinutului, şi deci a moştenirii, cît din perspectiva formei înseşi a culturii europene. „A fi roman, spune Brague, înseamnă a te percepe drept grec în raport cu ceea ce ceste barbar, dar totodată drept barbar în raport cu ceea ce este grec”.

Europa se constituie cultural ca interval, ca simultaneitate a originii şi a distanţei faţă de origine: pentru a se cunoaşte şi a se descoperi pe sine trebuie să se refere la ceva care se află în afara sa şi o legitimează: la Atena şi la Ierusalim, de pildă. Dacă am gândi, din perspectivă istorică, creştinismul ca formă a Europei, atunci problema nu ar mai fi mai aceea de a-i stabili un loc între celelalte religii, ci am putea face apel la contribuţia sa esenţială, care a permis coprezenţa celorlalte în spaţiul pe care l-a generat. Desigur, pluralismul religios, văzut în ambivalenţa sa: ca diferenţă potenţial conflictuală şi ca expresie a căutării umane a transcendenţei, nu priveşte doar creştinismul.

A coexista într-un spaţiu ale cărui reguli sunt general acceptate înseamnă pentru orice religie a integra în propria conştiinţă faptul că nu este singura, înseamnă a asuma memoria tensiunilor, conflictelor dar şi a întâlnirilor, înseamnă a ierta şi a cere iertare, şi mai ales a exprima disponibilitatea de a face parte dintr-o cultură comună. Pentru aceasta, calea cea mai proprie şi mai urgentă este educaţia religioasă.

Indiferent de forma învăţământului, confesională sau nu, educaţia religioasă se află la intersecţia dintre tradiţiile religioase şi morala publică. Ea devine ecoul unei tensiuni reale, dar nu mai puţin fecunde, având menirea de a prezenta religia altfel decât sub forma unei identităţi de nişă. Aş spune că îi revine datoria de a deplasa accentul de pe moştenirea unei tradiţii pe capacitatea sa de a fi creatoare în prezent şi contemporană cu diferenţele care o înconjoară. Miza unui dialog nu este doar obţinerea nonbeligeranţei, ci mai ales asumarea sarcinii de a gândi diferenţa în interiorul fiecărei religii.

Bogdan TĂTARU-CAZABAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s