TRADIŢIA ŞI CĂRTURARII SĂI

Fie că vrem sau nu, situaţia actuală a celui care studiază religia, chiar şi propria religie, este marcată de felul în care s-a născut disciplina pe care a învăţat să o practice. Într-o formă sau alta, mai sofisticat sau mai rudimentar, pozitivismul supravieţuieşte, în pofida criticilor venite dinspre hermeneutică, mai cu seamă atunci când trebuie definită relaţia dintre cărturar şi obiectul cercetării sale. Dintr-o astfel de perspectivă, actul de credinţă ar stânjeni sau ar diminua serios capacitatea cărturarului de a deveni instanţa care judecă imparţial ceea ce studiază. Credinţa ar putea fi cel mult tolerată şi rezervată unei expresii private, cât mai timide.

Dacă ar fi întrebat, la sfârşitul unei prelegeri de istorie a creştinismului, ce anume crede, după atâtea ipoteze erudite şi precauţii de metodă, cărturarul de astăzi ar face un pas înapoi, s-ar simţi oarecum stânjenit şi ar încerca să joace, cu virtuozitate şi după temperament, pe una dintre cele două variante posibile de răspuns: pe cea a modestiei şi a discreţiei (în definitiv, părerea personală în chestiunile pe care le istoriseşte are prea puţină relevanţă!), sau pe cea a orgoliului intelectual (ce însemnătate pot avea credinţele sale, pe care a învăţat îndelung să le ocolească sau pe care pur şi simplu nu le are, atunci când profesionalismul său este atât de elocvent?!). Oricare dintre răspunsuri va ascunde o undă de dezamăgire în loc să facă loc unei constatări lucide şi pline de consecinţe: nu toţi cei care ascultă sau citesc, au interesul bine delimitat al ipotezelor de cercetare sau plăcerea rătăcirii prin fastuoase note de subsol. Chiar dacă rămân inadecvaţi faţă de miza ştiinţifică a unei cercetări istorice, întrebarea lor nu este deloc lipsită de legitimitate şi conţine o exigenţă la care trebuie să reflectăm.

În mod cert, atât celor ce privesc cu suspiciune studierea propriei Tradiţii dinspre ea însăşi, cât şi celor care acceptă să fie priviţi astfel, le lipseşte o bună înţelegere a Tradiţiei. De la criza modernistă, poate momentul cel mai tensionat al relaţiilor dintre ştiinţa filologică şi istorică a religiei şi înţelegerea eclezială şi teologică, conceptul de Tradiţie s-a rafinat continuu, astfel încât să dea seama de dimensiunea sa istorică. Unul dintre cei mai subtili martori ai acelei perioade, filosoful Maurice Blondel, surprindea paradoxul constitutiv al Tradiţiei: o putere deopotrivă conservatoare şi înnoitoare, care, invocată fiind în perioade de criză, aduce la lumină elemente păstrate în profunzimile credinţei şi ale practicii, sau care chiar şi atunci când descoperă ceva nou are smerenia unei redescoperiri. Neputând fi epuizată de ceea ce rămâne scris, Tradiţia scapă criticii textuale şi cere din partea celui care o studiază un alt tip de competenţă: discernământul, o facultate spirituală ce nu poate fi dobândită din poziţia completei exteriorităţi ştiinţifice. Atunci, ce înseamnă a face istoria propriei Tradiţii?

Fără îndoială, înseamnă a discerne între dimensiunea contingentă şi cea eternă, între partea omului şi partea lui Dumnezeu, fără a rămâne la această distincţie, având conştiinţa că în actele şi gândurile oamenilor, rămase înscrise, există întotdeauna ceva care depăşeşte explicitul intenţiilor lor… Funcţia critică pe care istoricul o exercită în deplină libertate de cercetare, este de multe ori salutară pentru viaţa Bisericii, adusă în situaţia de a explica fapte a căror memorie trebuie recuperată adecvat şi nu contrafăcută. Pentru a da doar un exemplu, am aminti contribuţia istoricului Brian Tierney care a dovedit ca infailibilitatea pontificală departe de a fi gândită iniţial spre a spori puterea papei, vroia mai curând sa o limiteze, legând deciziile papilor de cele anterioare, ce nu puteau fi schimbate. Aşadar, a face istoria propriei Tradiţii este un exerciţiu de luciditate, căci nu toate cele întâmplate şi acceptate sunt Tradiţie, şi nimeni nu poate prevedea trecerea în vizibil a ceea ce este încă neexprimat.

Dar este în acelaşi timp şi un prilej de admiraţie, un act de recunoaştere a Creatorului în lucrarea sa, după medievali, iar pentru modernii absorbiţi de texte, un act de sesizare în filigran a Providenţei, chiar şi în umbrele ei. Alături de excese, conflicte şi crize, este imposibil să nu fii copleşit de creativitatea credinţei, de diversitatea expresiilor sale şi de capacitatea sa de a rezista chiar şi atunci când apologeţii nu erau la înălţimea misiunii lor. Astfel, un cărturar al propriei Tradiţii este deplin vindecat de iluzia purităţii omogene. Uneori este suficient să ai bună credinţă pentru a renunţa la clişeele modernităţii înverşunate.

Libre parcours. Itinéraire spirituel d’un agnostique, jurnalul sociologului Léo Moulin, care părea sortit să devină un critic necruţător al Tradiţiei creştine, este cu totul elocvent: crezând că va putea da în vileag, sprijinindu-se pe documente din arhivele mănăstireşti, secretele puterii „întunecate” şi „absurde” a abatelui din diferite ordine monahale occidentale, a descoperit, de fapt, un tip de conducere care depăşea cu mult în profunzime umană şi detalii electorale primele etape ale modernităţii.

Însă mai mult decât toate acestea, a face istoria propriei Tradiţii revine la formarea de sine, care nu are o finalitate estetică, după cum mulţi postmoderni se înşeală în interpretările lor la texte de spiritualitate, ci este un preludiu eshatologic: o formulă veche, care te implică total, din vremuri în care şcoala avea explicit o dimensiune religioasă.


Bogdan TĂTARU-CAZABAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s