William F. Buckley s-a născut în 24 noiembrie 1925 în New York, al şaselea dintre cei zece copii ai unui bogat petrolist catolic. Studiile şi le face în Franţa, Anglia şi în SUA, la Yale. După absolvire, în 1950, lucrează scurt timp pentru CIA, în cadrul unor operaţiuni anticomuniste. În 1951 publică God and Man at Yale, lucrare în care demască îndoctrinarea ateisto-comunistă şi spălarea de creier la care sunt supuşi studenţii din universităţile americane. Cartea are un enorm succes şi devine un vîrf de lance al mişcării conservatoare. În 1955 întemeiază National Review, cea mai importantă revistă conservatoare din SUA. În 1966 iniţiază talk-show-ul “Firing Line”, pentru care primeşte un premiu Emmy (1969) şi care devine cea mai longevivă emisiune de acest fel din istoria televiziunii americane, întrerupîndu-se abia în 1999. Editorialele sale apar în peste 300 de ziare. Articole publicate în The New Yorker, The New York Times, Foreign Affairs, Life, Harper’s Bazaar etc. Premii: “Best Columnist of the Year” (1967), “American Book Award for Best Mistery” (1980 – pentru Stained Glass, unul din cele numeroasele sale romane de spionaj), “Presidential Medal of Freedom”(1991). Cărţi (selectiv): God and Man at Yale (1951), McCarthy and His Enemies (1954), Up from Liberalism (1959), Rumbles Left and Right (1963), Miles Gone By: A Literary Autobiography (2004), The Best of William F. Buckley Jr. (1970) – carte din care am tradus aceste “bon-mots”.

Aeroflot

Pe afiş scrie, sub “Aeroflot Soviet Airlines”: – “Cea mai mare şi mai activă linie aeriană din lume. 55 de milioane de pasageri în 1967.” Pentru o clipă m-am gîndit că poate îmi scăpase ceva, că poate începuseră să-şi “zboare” deţinuţii spre Siberia. (“On the Right”, 18 iulie, 1968)

Antiintelectualism

Nimic nu e mai comic decît nihilistul sau relativistul (cel care crede în tipul de libertate academică postulînd egalitatea ideilor) care se plînge de antiintelectualismul conservatorilor americani. Or, atît de mare e respectul nostru pentru mintea omenească, încît îi acordăm suprema onoare: aceea de a crede că a reuşit să ajungă la cîteva importante concluzii. Credem că mii de ani de activitate intelectuală au slujit la ceva. Că unele probleme au fost rezolvate. Că la unele întrebări s-a răspuns: şi ţinînd cont de acest fapt înţeleg conservatorii să cumpănească viaţa lor şi, în măsura în care împrejurările le-o îngăduie, pe cea a întregii societăţi. (Up from Liberalism)

Relativism

Noi, conservatorii, ştim că exact aşa cum experienţa atîtor generaţii a dus la anumite concluzii ştiinţifice, tot astfel a dus şi la anumite concluzii în ceea ce priveşte valorile. Sîntem la fel de siguri că doctrina comunistq e o rătăcire pe cît sîntem de siguri că întregul este egal cu suma părţilor sale. Şi ne uimeşte antiintelectualismul celor care, în numele inteligenţei, arată atît de puţin respect minţii omeneşti încît nu pot crede că a ajuns la vreo concluzie solidă. (“National Review“, 20 aprile, 1957)

Adevăr

Conservatorii nu neagă existenţa unor adevăruri nedescoperite, însă consideră că acele adevăruri care au fost deja intuite sînt mai importante decît cele neaflate încă – refuzate curiozităţii liberale precum îi erau refuzate lui Tantalus fructele – dar în jurul existenţei cărora se învîrt toate teoriile academice moderne. Conservatorismul e tacita acceptare a faptului că tot ceea ce e important pentru neamul omenesc e în spatele nostru; că marile “explorări” au fost întreprinse şi că omul ştie deja care sunt adevărurile esenţiale – aflate la capătul drumului – şi trebuie să se comporte ca atare. Orice s-ar mai întîmpla de acum înainte nu poate depăşi în importanţă ceea ce s-a întîmplat deja. (Up from Liberalism)

Religie

Tot soiul de oameni se înghesuie, în ziua de azi, să “revizuiască” religia. (“Revizuirea” fiind, în jargonul ştiinţelor sociale, un politicos şi “tolerant” eufemism pentru “azvîrlirea la coş”). Nu numai comuniştii care cred, împreună cu Marx, că religia e “opium pentru popor” sau îmbîcsiţii, pozitivist-dogmaticii naturalişti şi “umanişti”; creştinismul se află sub tirul multor noi facţiuni. Arnold Toynbee, de exemplu, zboară din sectă în sectă încercînd să compileze un Esperanto religios care să convină tuturor, să nu stingherească pe nimeni. Colin Wilson vrea o Nouă Religie (Voltaire ştia cum poţi obţine aşa ceva. Întrebat de un tînăr discipol, i-a răspuns: “Mai întîi mergi şi te lasă răstignit şi apoi învie din morţi.”). Dr. Lawrence Kubie de la Yale, prezicînd rezolvarea problemei morţii, nu mai vede loc pentru “viaţa de după moarte” a marilor religii. Aldous Huxley ne informa deunăzi că religia trebuie “re-examinată” în lumina noilor descoperiri că drogurile pot “afecta comportamentul uman”. N-ar fi mai bine să se voteze o nouă religie în cadrul ONU, ca să se termine odată cu toată vorbăria asta? (“National Review“, 17 noiembrie, 1956)

Religie şi politică

E o mare distanţă între modul în care Hilaire Belloc candida pentru Parlament şi felul în care John F. Kennedy lupta pentru Preşedinţia SUA. Un regres. În 1960, John F. Kennedy îi ruga pe fraţii săi creştini, protestanţi adică, să nu ia în serios faptul că era, “prin accidentul naşterii”, romano-catolic. În 1906, Hilaire Belloc, în timp ce răspundea la întrebări cocoţat pe o platformă, a fost întrebat de o doamnă dacă “e adevărat că e papistaş”. “Doamnă”, a tunat el, scoţînd din buzunar un rozariu, “vedeţi aceste mătănii? Le spun în fiecare dimineaţă, imediat ce mă trezesc, şi în fiecare seară, înainte de a merge la culcare. Şi dacă aveţi ceva de obiectat, doamnă, nu pot decît să mă rog la Dumnezeu să mă scutească de ruşinea de a vă reprezenta în Parlament!” Belloc a triumfat, cîştigînd, pe lîngă un loc în Parlament, ceva mult mai de preţ. (“Saturday Evening Post“, 17 octombrie, 1964)

Catolicism şi politică

Liberalii îi acuză într-una pe fraţii lor conservatori că nesocotesc doctrina socială romano-catolică şi, deci, că sînt răi catolici. De cealaltă parte li se răspunde, din cînd în cînd, cu aceeaşi monedă – şi “National Review” făcîndu-se vinovată de aceeaşi greşeală şi publicînd cîndva un articol intitulat “Poate un liberal să fie catolic?”. Articolul în sine era foarte bun, în afară de titlul cu pricina, conceput în redacţie, în rutinata şi veşnica goană după senzaţional. Titlul corect era: “Poate un liberal să ajungă în Rai?”. (“National Review“, 11 septembrie, 1962)

Educaţia: o abordare conservatoare

Şcolile nu trebuie să fie neutre. Şcolile nu trebuie să procedeze ca şi cum înţelepciunea strămoşilor noştri ar fi prea şubredă pentru a sluji ca bază educaţională. Decalogul nu trebuie să aştepte, timid, inevitabila lui “refutare” de către vreun sclifosit profesor de etică. Cîteva mari principii au fost stabilite deja. În domeniul moralei ştim care sunt adevărurile de bază şi pe acestea trebuie să le predicăm, să le apărăm şi să arătăm cum cei care nu le respectă cad uşor pradă comunismului, fascismului sau liberalismului. Avem un scop în viaţă. Ştim care e acest scop, în parte datorită faptului că ne-a fost revelat, în parte fiindcă omul e înzestrat cu mecanismul raţional prin care îl poate afla. Educatorii ar trebui să transmită aceste adevăruri şi să-i înzestreze pe tineri cu toate datele asupra proceselor prin care au fost recunoscute ca atare. E cel mai bun lucru pe care îl poate face o instituţie de învăţămînt, scopul întregii educaţii, toate celelalte lucruri fiind subordonate şi derivative. Dacă şcoala îi poate înzestra pe elevi cu discernămîntul etic şi raţional care să îi facă să înţeleagă şi să îmbrăţişeze marile certitudini ale Occidentului, vom reuşi să avem o naţiune care să facă faţă provocărilor unei lumi în continuă schimbare. (“Rumbles“)

Etichetă

La începutul anilor ’30, în toiul unei aglomerate recepţii la Kremlin, Lady Astor s-a întors brusc spre Stalin şi l-a întrebat: “Cînd veţi înceta să mai ucideţi oameni?” Episcopul Sheen l-a sunat odată pe Heywood Broun, pe care nu-l întîlnise niciodată dar ale cărui nihiliste articole le citea în fiecare zi, şi i-a spus că vrea să-l vadă. “În ce chestiune?” s-a răstit Broun. “În chestiunea sufletului tău”, i-a răspuns Episcopul Sheen. Cine nu ştie că nu trebuie să-i vorbeşti de eşafod călăului, mai ales dacă e şi şeful statului? Şi ce cunoscător al codului manierelor elegante va aduce vorba despre Iad într-o conversaţie cu nişte păcătoşi? Totuşi, eticheta nu reprezintă suprema valoare decît într-o societate văduvită de valori, decadentă. Uneori, nesocotirea obligaţiei de a fi “drăguţ” ne poate pune faţă în faţă cu realităţi pe care, în obsesiva noastră dorinţă de a fi lipsiţi de griji, încercăm să le ocolim. Cum ar fi faptul că Stalin era un criminal, iar Broun un cinic… (“Up from Liberalism“)

Sigmund Freud

Cît de clarvăzător a fost cel care a observat că Sigmund Freud a făcut mai mult pentru a le fura oamenilor intimitatea decît oricine altcineva. Cum? Popularizînd un set de categorii de dezechilibre comportamentale pe care avem tendinţa să le aplicăm tuturor celor la care recunoaştem vag anumite simptome, renunţînd să mai ţinem cont de infinitele nuanţe ale personalităţii umane. (“National Review“, 1 iunie, 1965)

Catolicii irlandezi

Profesorului Eric Goldman, Princeton University. Dragă profesore Goldman, în recenzia lucrării “Senator Joe McCarthy” de Richard Rovere scrii că popularitatea lui McCarthy s-a datorat în parte şi faptului că “romano-catolicii irlandezi dau crezare teoriilor conspiraţiei”. Oare nu ar trebui să respingem ideea că irlandezii cred în conspiraţii la fel cum o respingem pe aceea că evreii le ţes? Ei, Goldman? (“National Review“, 1 august, 1959)

Jean-Paul Sartre

Sartre se consideră existenţialist. El e, în primul rînd, un superverbalist, care îşi tot contorsionează roiurile de gînduri în piese, romane, memorialistică, filosofie, biografii, eseuri, critică. Este unul dintre cei mai inventivi literaţi ai epocii noastre şi, deşi în centrul filosofiei sale stă importanţa individului, e un ateu înverşunat – lipsind astfel fiinţa umană de scînteia divină care e cea mai sigură întemeiere a persoanei – şi un feroce socialist – lipsind astfel individul de intimitatea care reflectă cel mai bine demnitatea condiţiei umane. Aceste confuzii filosofice şi sociale fac din Sartre, în ultimă instanţă, un tolomac, un debusolat a cărui preocupare pentru individualism tinde să se reducă la un fel de hedonism ascetic; nu e, deci, de mirare că “tovarăşa sa de viaţă” a scris apologia Marchizului de Sade şi că el i-a luat apărarea perversului Genet. (“National Review“, 17 noiembrie, 1964)

Intelectuali

Mă simt obligat să mărturisesc că mai degrabă aş trăi într-o societate guvernată de primii două mii de oameni din cartea de telefon a Bostonului decît de cei două mii de membri ai universităţii Harvard. Nu, ferească sfîntul, fiindcă aş dispreţui inteligenţa, erudiţia, generozitatea sau afabilitatea corpului profesoral de la Harvard, ci din cauză că mă tem foarte mult de aroganţa intelectuală, şi asta e una din trăsăturile de bază ale universitarilor, care refuză să accepte orice premisă de bun-simţ. În cursul dezbaterilor purtate între două mii de cetăţeni din Boston cred că s-ar putea găsi un grăunte de respect pentru legile lui Dumnezeu şi pentru înţelepciunea înaintaşilor. Înţelepciune care nu e aceeaşi cu cea a profesorilor de la Harvard care, în ipoteza că ar crede în Dumnezeu, sigur ar fi convinşi că El a făcut cîteva teribile greşeli pe care ei le-ar putea îndrepta; şi care, atunci cînd omagiază înţelepciunea înaintaşilor, o fac cu aerul, condescendent, că i-au depăşit demult. (“Rumbles“)

Rai şi Iad

Îmi amintesc cu plăcere de un schimb de replici pe care jurnalistul Ralph de Toledano l-a avut acum cîţiva ani cu editorii săi. Aceştia îi trimiseseră lui Toledano şpalturile noului său roman. Corectîndu-le, el a observat că Rai şi Iad nu fuseseră culese cu majuscule, aşa cum era în manuscris, ci cu litere mici. Toledano a corectat minuţios totul şi a trimis înapoi volumul. A doua zi primeşte un telefon. “Ralph”, îi spune editorul, “există un set de reguli ortografice pe care trebuie să le respectăm. De ce insişti să scrii cu majuscule Rai şi Iad?” “Pentru că”, i-a răspuns Toledano calm, “sunt nume de locuri, ştii… cum ar fi Scarsdale.” (“Up from Liberalism“)

Traducere şi prezentare de Mircea PLATON