Într-unul din numerele de început de an ale Evenimentului Zilei, Dragoş Bucurenci deplângea ilegitima asimilare a “comunismului occidental” – “ideologie umanistă, uşor utopică, dar în niciun caz criminală” – regimului comunist din România. Făcându-i-se onoarea de a fi combătut de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucurenci revine cu o scrisoare deschisă în care scrie că el, spre deosebire de Liiceanu şi Pleşu, a trăit mai puţin de zece ani în comunism, şi că deci are dreptul să-l citească pe Marx cu “alţi ochi”.

E adevărat. Problema nu e însă cu ce ochi îl citeşti pe Marx, ci cu ce minte.

Şi asta pentru că, dacă teroarea comunistă poate fi cel mai convingător condamnată de supravieţuitorii ei, erorile Comunismului pot fi detectate de orice om educat sau măcar de bun-simţ (lucru valabil şi în cazul Nazismului). La urma urmelor, comunismul a fost combătut teoretic cu mult înainte de a fi pus în practică în U.R.S.S.. El nici nu a fost pus în practică din cauza infailibilităţii sale teoretice, şi nici nu a devenit filosofie de stat în U.R.S.S. datorită unui geniu filosofic, datorită unui Vladimir Soloviov, Nicolai Lossky, Pavel Florenski, Petr Struve, Nicolai Berdiaev sau B. N. Cicerin (toţi anti-comunişti), ci datorită lui Lenin.

Aşadar, dacă pentru a condamna regimul comunist din România e poate relevant că Bucurenci s-a născut în 1981, pentru a diseca sistemul comunist se poate spune că e la o vârstă potrivită. Şi, oricum, de vreme ce scrie la ziar, ar trebui ca opinia lui să fie informată. E deci Bucurenci, dacă nu moral îndrituit, măcar intelectual competent să-şi facă publice opiniile despre comunism?

Bucurenci scrie că, deşi nu e un “adept necondiţionat al comunismului”, are un “mare respect pentru marxism, pentru că îmi oferă instrumente cu care să înţeleg societatea în care trăiesc. Pareto a remarcat demult că 20% dintre oameni consumă 80% dn resurse. E un fapt pe care liberalismul se mulţumeşte să-l constate, în vreme ce marxismul îl condamnă explicit.” Furaţi de curgerea indignată a frazei, am putea crede că Pareto e unul dintre marxiştii care îl ajută pe Bucurenci să înţeleagă lumea dacă nu am şti că Vilfredo Pareto a fost tocmai unul dintre cei mai solizi critici ai marxismului într-un tratat despre Sistemele socialiste (1902) care i-a dat insomnii lui Lenin.

Dincolo însă de această juxtapunere inocentă, Bucurenci scrie că: “Dacă înlături programul violent, esenţa marxismului nu dispare: rămân clasele şi absurdele inegalităţi economice care le separă, rămâne teoria capitalului, rămâne o filosofie a istoriei”. Din păcate, Bucurenci înşiră aici cu dureroasă precizie exact lucrurile care nu au mai rămas din marxism. “Clasele” definite după criterii economice nu au existat niciodată în realitate şi, în consecinţă, au dipărut şi ca instrument de analiză istorică şi socială pentru a fi înlocuite de concepte mai elastice. Au dispărut deci şi “lupta de clasă”, şi “revoluţiile burgheze” sau “comuniste”, şi “filosofia istoriei” marxistă susţinuta de asemenea “metanaraţiuni”. Ca filosofie a istoriei, marxismul a fost discreditat de neputinţa sa de a da seamă din perspectivă materialist dialectică de faptele istorice analizate (de exemplu, războaiele civile din Marea Britanie sau Revoluţia Franceză ca revoluţii burgheze).

Pe la colţuri mucegăite de universitate şi prin foi distribuite pe la guri de metrou, Marxismul a supravieţuit fie într-o variantă spăşită şI apostată postmodernca, fie ca sectă – prin neistovite grupări de fideli care-şi leapădă pielea la fiecare deceniu pentru ca să poată perpetuu clama imacularea teoretică – ca retorica inflamantă a oamenilor fără obişnuinţa memoriei, convinşi că: “Arma criticii nu poate înlocui critica armelor. Forţa brută trebuie răsturnată prin forţă brută. Dar teoria devine şi ea forţă brută îndată ce a prins la mase” (Marx).

Occidentalii beneficiază de avantajul ipoteticului: la ei nu s-a pus niciodată comunismul în practică, el rămânând numai o teorie nedezminţită de fapte. Asta dacă exceptăm gestele Comunei din Paris, Republicii Sovietice de la München şi Germaniei de Est. Pe de altă parte, deseori mi-a fost dat să aud că ceea ce am trăit noi (adică jumătate de Europă, Rusia, Cuba, plus mari hălci de Africă şi Asie) nu a fost comunism, ci fascism, obiecţie la care răspund că, poate dintr-o greu de observat malformaţie genetică, soarta marxismului tradus în realitate e să devină, întotdeauna, fascism. Poate să-mi garanteze cineva că nu e aşa? La urma urmei, oricât l-am re/boteza – şi mare mai e credinţa unora în puterile tămăduitoare ale nominalismului –, crimele-i şI bilanţul economic negativ rămân aceleaşi. Nu ar fi mai bine să-l lăsăm pur şi simplu în plata Domnului?

Pledând pentru relevanţa culturală a marxismului, Bucurenci mai scrie despre cum “cultura contemporană ar fi cu siguranţă mult mai săracă fără şcoala de la Annales, fără perspectivele de tip ‘grass-root’ din ştiinţele sociale, fără micro-istorie.” Dincolo de relaţia sinuoasă şi problematică dintre revista Annales şi comuniştii francezi care denunţau revista ca pe o expresie a spiritului imperialist, Marc Bloch şi Lucien Febvre nu erau marxişti. Cât despre micro-istorie, chiar ea e responsabilă în mare măsură de decesul “filosofiei istorice” marxiste, constatând pe teren irelevanţa teoriilor (“claselor sociale” etc.) pe care era chemată să le confirme. Omul “de rând” nu e mai niciodată atât de obsedat de “lupta de clasă” pe cât e profesorul marxist care scrie despre el.

Terminând cu partea erudită a luării sale de poziţie, Bucurenci trece la partea umanitară, scriind că redistribuirea bogăţiei statelor G8 “acolo unde este nevoie” se face acum “ nu din milă, ci ‘ca să se facă dreptate’. Vreţi, nu vreţi, asta e marxism.” Ar mai putea fi, de exemplu, generozitate prost înţeleasă, creştinism, socialism (din cel francez, antimarxist, care-l inspira pe Marc Bloch), sau pur şi simplu conştiinţă. Or, conştiinţa nu e marxistă decât dacă e epifenomenul numit “conştiinţă de clasă”, care împiedică exploatatorii să fie generoşi cu exploataţii.

Ajunşi în acest punct, se cuvine să ne întrebăm care e totuşi competenţa lui Bucurenci în privinţa comunismului. Competenţa morală şi-a negat-o singur. Competenţa intelectuală i-o neagă textul său. Mai ştim despre el că se consideră “unul dintre cele mai bine construite branduri de pe piaţa culturală tânără”, că “cred foarte mult în educaţia subliminală”, că e de părere că “internetul te invită la toleranţă”, că a lucrat pentru “Pula Fashion” (sic!) şi că lucrul pentru “internationally-minded young people” îi produce un “orgasm”. Toate acestea l-ar indica mai degrabă ca pe un om de corporaţie, ca pe un conformist-consumerist, nu ca pe un marxist. Se pare că singura lui calificare pentru a scrie despre marxism e că a publicat o carte despre tribulaţiile unui drogat.

Or, după cum spunea Marx, “religia e opiumul popoarelor”. Şi comunismul e o “religie”: opium pentru netoţi.

Mircea PLATON