IDEOLOGIA „UMANISMULUI” SECULARIZAT

Omenirea nu se va fi eliberat până când ultimul rege nu va fi spânzurat cu măruntaiele celui din urmă popă.

Diderot

Cu vreo trei săptămâni în urmă s-a petrecut în România un fapt fără precedent. La presiunile reprezentanţilor şi simpatizanţilor ONG-ului “Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă”, o instituţie de stat “autonomă”, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării” a recomandat Ministerului Educaţiei şi Cercetării elaborarea şi implementarea unor norme interne prin care să fie eliminate icoanele şi simbolurile religioase din şcolile publice, cu excepţia orelor de religie.

Cum era de aşteptat, decizia CNCD a provocat oprobiul public. Din orice perspectivă ai privi, să elimini icoanele din şcolile publice, într-o ţară profund creştină, în care religia a fost pusă la zid timp de patruzeci de ani, rămâne un tupeu nemaipomenit. Grupul de interese care a orchestrat întreaga afacere a încercat din răsputeri să dea evenimentului o conotaţie “istorică” şi proporţiile unei bătălii majore dintre iconoduli şi iconoclaşti. Cu cât mai mare scandalul, cu atât mai “asediaţi”, mai victimizaţi au apărut, în ochii opiniei publice, bravii iconoclaşti. şi cu atât mai mişelească riposta majorităţii ortodoxe. Un observator naiv ar fi avut impresia unui război religios între români.

Mulţi au remarcat, dar puţini au avut curajul să o declare public: grupul iconoclaştilor (E. Moise, G. Andreescu & Co.) reprezintă interesele “Solidarităţii pentru libertatea de conştiinţă”, un membru asociat al IHEU (International Humanist and Ethical Union). IHEU, cu sediul la Londra, nu este un ONG oarecare, ci faimoasa uniune mondială a organizaţiilor umaniste (World Union of Humanist Organization). Această organizaţie umbrelă are „statut consultativ special” pe lângă ONU, „statut consultativ general” pe lângă UNICEF şi Consiliul Europei şi menţine “relaţii operaţionale” cu UNESCO (vezi www.iheu.org).

Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti. În mentalul românesc, UNICEF şi UNESCO sunt foruri unanim respectate, care trudesc dezinteresat pentru binele omenirii. De pildă, a lucra pentru UNESCO este un vis şi un El Dorado pentru elitele noastre intelectuale (cazul Nicolae Manolescu), cum tot un ideal trandafiriu rămâne UNICEF pentru starul media Andreea Marin. Uităm că regimul ceauşist, nicidecum „BBC”-ul sau “Europa liberă”, a fost cel care a popularizat printre români imaginea unui UNESCO neprihănit. (Prin ordin de la Comitetul Central, Editura Politică era obligată să traducă şi să publice în regim de urgenţă cărţile şi broşurile propagandistice scrise de şefii UNESCO.) Din perspectiva multor americani, UNESCO este şi a fost întotdeauna o emblemă a birocraţiei ONU, anti-semitismului, anti-americanismului, tiersmondismului şi socialismului globalizat. Este bine să reamintim că în iulie 1987, sub Administraţia Reagan, SUA s-au retras din UNESCO, revenind după 18 ani, printr-o decizie controversată a preşedintelui George Bush.

Să plecăm totuşi de la premisa că IHEU nu s-a molipsit de bolile UNESCO în cursul “relaţiilor sale operaţionale” cu forul mondial. Să n-o judecăm după prieteni, ci după ideile si obiectivele sale. Farul călăuzitor al “International Humanist and Ethical Union” sunt cele trei “Manifeste umaniste”. Redactate in perioade diferite ( 1933, 1973 şi 2003), ele stau la baza umanismului secular. Este ideologia în numele căreia s-a dat “atacul la icoane”. Manifestul din 1933, “produsul a multor minţi” ( treizeci şi cinci de creiere iluminate) vădea ambiţii mari pe care autorii nu le ascundeau după degete. Pur şi simplu, îşi propunea să făurească o nouă religie“vitală, fără de frică şi directă” care s-o rupă definitiv cu trecutul.

Manifestul asimilează religia unei tehnici (cult) de adaptare la mediu (environing situation) “capabilă să furnizeze obiective sociale adecvate şi satisfacţii personale”. Orice religie depinde de alinierea celor trei factori: tehnica religioasă, mediul “înconjurător”, şi necesităţile (obiectivele) sociale şi personale. “O schimbare a oricăror din aceşti factori rezultă în modificarea formelor exterioare ale religiei”. Cu alte cuvinte, o religie este un produs creat de animalul social numit om printr-o tehnică religioasă în conformitate cu nevoile “culturii” sale (“cultură” în sensul american al cuvântului)[1]. Pentru alinierea deplină a celor trei factori, este nevoie ca animalul să se împlinească – nevoile sale personale nu sunt o componentă minoră, ci cheia însăşi a eficienţei religioase. Plecând de la o definiţie determinist utilitară, “umanismul” se vrea a fi noua tehnică religioasă “făurită după nevoile acestei epoci”.

Deşi unii au numit-o “satanism”, eu consider religia “umanistă” o tehno-spiritualitate dominată de logica instrumentală. “Religia” – declară primul Manifest Umanist – “trebuie să-şi formuleze speranţele şi planurile în lumina spiritului şi metodei ştiinţifice.” Prin tehnica religioasă, furnizată de “umanism”, animalul social învaţă să se adapteze la noua “cultură”. Întrucât “individul născut într-o anumită cultură este în mare parte modelat de acea cultură”, el este incapabil să adopte o atitudine de revoltă. Pentru a trăi satisfăcut, la nivel senzorial, trebuie să devină un conformist, perfect adaptat la mediu. Abilitatea de adaptare “fără durere” la ambientul tehnologic înlocuieşte calităţile indispensabile ale creştinului: libertatea şi responsabilitatea individuală. Omul liber al creştinismului este înlocuit cu sclavul fericit al umanismului secularizat.

“Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”, îi îndemna Apostolul Pavel pe primii creştini. Pentru cel care crede în Hristos, adaptarea la “chipul veacului acestuia” – la “nevoile acestei epoci”, în lexiconul Manifestului – este un păcat suprem. Nu degeaba “adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformistul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune” (Petre Ţuţea). În doctrina morală a bisericii creştine, persoana liberă şi responsabilă este cea care adaptează mediul la nevoile sale. Creştinul nu se poate supune “nevoilor acestei epoci” întrucât lumea păcătoasă nu-i încă aşa cum ar trebui să fie. Creştinul este creeat să se autodepăşească, crescând în Dumnezeul personal în vreme ce “umanistul” este lipsit de orice transcendenţă. Acesta din urmă nu se poate desprinde nici de natură, nici de structurile sociale şi economice care îl “plămădesc” ca pe o bucată de plastilină. Incapabil să acţioneze în chip de agent al schimbărilor sociale si personale, “umanistul” se mulţumeşte să se adapteze la situaţiile date.

Manifestul Umanist I îndeplineşte un scop propagandistic. “Religia” sa era menită să-l integreze pe omul de la începutul secolului XX într-o societate masificată şi în curs de secularizare. O privire aruncată asupra pedagogiei celebrului semnatar al Manifestului, filozoful John Dewey, ne va aduce noi clarificări. Umanismul secularizat nu face decât să transpună în plan religios câteva dintre principiile “părintelui educaţiei americane”. În ochii lui Dewey, scopul educaţiei este o “adaptare mai bună” (better adjustment) a copilului la mediul înconjurător. Ca şi “religia” umanistă, educatia era interesată de “socializarea” animalul uman. În Statele Unite ideile lui Dewey au reuşit în mare parte să transforme educaţia într-un laborator de îndoctrinare in masă (şcolile publice) la dispoziţia pedagogilor stângişti. Încă din 1916, un observator lucid remarca: “În sistemul social conceput de Dewey nu este loc pentru nici un individ care doreste să-şi trăiască viata în sfera privată a propriei sale conştiinţe. Sfera privată este privită ca un lux păcătos. Indivizii trebuie să ia aminte că, la urma urmei, nu sunt decât ‘agenţi pentru revizuirea şi transformarea unor credinţe învechite’. În concluzie, suntem înclinaţi să credem că , în ciuda faptului că domnul Dewey apără cu argumente sofisticate individualismul, idealul său moral este cel al ‘unui bun amestec’.”

Manifestul Umanist II a fost redactat în 1973 de Paul Kurtz şi Edwin H. Wilson ca o versiune lungită şi actualizată a Manifestului din 1933. Actualizarea ia forma unui ghiveci de idealuri angelice, principii “politic corecte” şi măsuri de bun simţ, un “de toate pentru toţi” scris în limba de lemn, deja instituţionalizată, a broşurilor pentru “apărarea drepturilor omului”. Pentru a nu-i aliena, editorii Manifestului II le reamintesc cititorilor că “nu-i necesar să aprobe documentul în fiecare detaliu”, doar “viziunea sa largă”. (Din 1973 încoace, IHEU tot colectează semnături, lista rămâne deschisă)

De data aceasta, obiectivul nu mai este o nouă “religie”. Umaniştii enunţă “un set de principii comune care să servească drept bază pentru o acţiune unitară”. Scopul? Nici mai mult, nici mai puţin decât făurirea unei “societăţi seculare de dimensiuni planetare”. De data aceasta ne aflăm în plină utopie mondialistă cu retorica ei obişnuită: atacuri împotriva statului naţional, propuneri pentru un “guvern federal transnational” , măsuri populiste de orientare socialistă (eradicarea sărăciei, pace universală, reducerea cheltuielilor militare), drepturile omului, profetism tehnologic. Manifestul II nu este nici primul, nici ultimul proiect de “federaţie mondială”[2]. Ceea ce-l caracterizează este INTOLERANŢA totală faţă de creştinism ca religie revelată. Toţi vor fi integraţi în cetatea globală, de la homosexuali până la libertarieni, cu exceptia creştinilor. Deşi Manifestul II se referă la “religiile tradiţionale”, cea vizată este fără îndoială religia creştină.

Iată motivele pentru care creştinismul este un obstacol în calea “progresului” şi “face un deserviciu rasei umane”: “Credinţa într-un Dumnezeu care îţi ascultă rugăciunile…este o credinţă demodată”/”Promisiunea vieţii veşnice sau teama de chinurile infernului sunt şi iluzorii şi dăunătoare.” Creaţionismul este o invenţie întrucât “ştiinţa afirmă că specia umană este produsul forţelor evoluţioniste naturale”/ “Dogmele şi miturile religiilor tradiţionale nu trec testul evidenţei ştiinţifice”./ ”Personalitatea totală (a individului) este o funcţie a organismului biologic tranzacţionând într-un context social şi cultural. Concluzia? Religiile tradiţionale nu pot fi “reinterpretate” şi adaptate “situaţiei curente”: “Astfel de reinterpretări deseori perpetuează stările de dependenţă şi fuga de realitate; ele devin cu uşurinţă obscurantiste, împiedicând libera folosire a intelectului. În schimb, avem nevoie de obiective şi scopuri complet noi.”

Ce li s-ar întâmpla oare creştininilor într-un stat mondial condus de “umanişti”? Care vor fi atunci “obiectivele şi scopurile complet noi” ale guvernanţilor? Îmi trec fiori pe şira spinării; în mod obscurantist, scuip în sân, şi mă închin la icoană… Nu vreau să irosesc spaţiul tipografic, riscând totodată să-l plictisesc pe cititor cu descrierea ultimului Manifest – acesta nu-i decât o scurtă anexă, plină de banalităţi, a Manifestului II. Mai important este să găsim un numitor comun al dogmelor prezentate în cele trei documente.

În primul rând, umanismul secular are toate ingredientele unei ideologii: 1) prezintă un set de dogme pe care suntem invitaţi să le luăm drept adevăruri de necontestat. De pildă, postulatele darwinismului antropologic sunt considerate probe indiscutabile, universal valabile; 2) nu face nici o referire la originea sau valoarea ideilor şi principiilor enunţate; 3) dogmele sunt actualizate din necesităţi ideologice (o ideologie nu este eficientă decât în măsura in care conţinutul ei se referă la situaţii prezente). De aici necesitatea unor manifeste reînnoite periodic; 4) ca orice ideologie, este o doctrină-fundament care urmăreşte să declanşeze acţiunea unor mari mase de oameni; 5) serveşte unor scopuri propagandistice. Propaganda în favoarea statului mondial, secularismului, excluderii creştinismului din spaţiile publice etc. se bazează, printre altele, pe ideologia umanismului secularizat. Ca să fie propagate în mod eficient, cele trei Manifeste au un conţinut flexibil şi fluid ( orice propagandă trebuie să fie “oportunistă”, să ţină seamă de realităţile pe care vrea să le influenţeze) Prin propagandă, “umanistii” secularizaţi încearcă să-şi transforme treptat ideologia într-o realitate socială şi dogmele în mituri. Aceasta implică instituţionalizarea “umanismului” şi formarea unei birocraţii care să-l impună.

În al doilea rând, “umanismul” secularizat ridică raţionalismul utilitar la nivel de principiu metafizic. O religie este “corectă” atâta timp cât îndeplineşte indicatorii de eficienţă ai satisfacerii necesităţilor sociale şi individuale; “etica este autonomă şi situaţională”, “binele” sau “răul” fiind judecat după criterii contingente şi circumstanţiale; icoanele din şcoli sunt “rele” în timp ce “multiplele varietăţi de explorare sexuală nu sunt considerate prin ele însele un ‘rău’.( MU II)

În al treilea rând, “umanismul” secularizat promovează pluralismul antisocial al grupurilor autarhice. Prin “atacul la icoane”, “umaniştii” au divizat în mod artificial o comunitate organică în două grupări antagonice, iconoclastii şi iconodulii. Fiecare grup îşi cere dreptul la “auto-determinare”, folosind propria sa logică. În final, disputa se va rezolva printr-un un “dialog” dictat de ratiunile utilitare ale unei puteri instituţionale

În al patrulea rând, “umanismul” secular este o ideologie a fericirii precum comunismul. Dogmele sale sunt înfeudate mitului Progresului, Ştiinţei, Păcii universale şi Fericirii viitoare. “Umanismul” vrea să schimbe realitatea pe baza unei motivaţii raţionalist pragmatice dar în final ajunge, ca şi comunismul, la o negare a realităţii de dragul iluziilor proclamate.

În al cincilea rând, umanismul secular eludează complet problema ontologică. Chestiunile privitoare la cauza şi scopul existentei sunt înlocuite de “investigaţia ştiinţifică” şi gândirea utilitarist empirică. “Cunoaşterea lumii este bazată pe observare, experimentare şi analiză ratională. Umanistii găsesc că ştiinţa este metoda cea mai bună pentru a înfăptui această cunoaştere cât şi pentru rezolvarea problemelor şi dezvoltarea tehnologiilor benefice.” (MU III)

Să vedem, în final, cum ajung “umaniştii” seculari să-şi atingă scopurile. Deocamdată obiectivul lor este să convingă populaţia să accepte, mai mult sau mai puţin voluntar, ideea secularizării şi mondialismului. De asemeni, îşi propun să izgonească creştinismul din spaţiul public: “separarea bisericii de stat şi separarea ideologiei de stat sunt imperative.” (MU II) (Statul trebuie să adopte însă religia şi ideologia umanistă dacă nu vrea să fie declarat naţionalist, fascist, totalitar.) Gândirea individului trebuie transformată treptat. Comuniştii s-au precipitat, graba le-a stricat treaba. Dogmele secularizării şi mondializării trebuie să apară în lumina raţională a democraţiei, drepturilor omului, ale unor idei de bun simţ, nicidecum în adevărul lor extremist şi totalitar. Precum (neo)comuniştii gramscieni şi maoiştii, “umaniştii” se concentrează pe factorul “conştiinţă”. Lupta lor pentru transformarea societăţii şi a individului o poartă în sânul societăţii civile, pe câmpul artei, literaturii, în mass media, şcoli şi universităţi.

“Umaniştii” seculari ar fi dispărut demult “din memoria calculatorului” dacă nu şi-ar fi găsit un sponsor de nădejde: capitalismul corporatist şi financiar. “Trebuie să lărgim comunicarea şi transportul transfrontalier. Restricţiile de călătorie să înceteze. Lumea trebuie să fie deschisă diferitelor puncte de vedere politice, ideologice şi morale, să dezvolte un sistem mondial de televiziune şi radio pentru informare şi educaţie.” “În actuala perioadă istorică, a fi devotaţi întregii omeniri este devotamentul cel mai înalt de care putem să dăm dovadă; el transcende îngustele noastre loialităţi faţă de biserică, stat, partid, clasă, sau rasă şi ne deschide drumul spre o viziune mai largă a dezvoltării potenţialului uman. Ce scop mai îndrăzneţ pentru omenire decât ca fiecare persoană să devină, în teorie cât şi în practică, un cetăţean al lumii.” (MU II)

Cetăţeni al lumii… lărgirea comunicării şi transportul transfrontalier… abolirea loialităţilor meschine faţă de biserică şi statul naţional… ce să-şi dorească mai mult liderii marilor corporaţii transnaţionale, mahării imperiilor financiare? E greu să mori pentru o omenire abstractă. Mult mai uşor să-ţi manifeşti devotamentul pentru reprezentanţii ei din teritoriu. Cine n-ar uita şi de casă şi de masă dacă ar fi să lucreze pentru Microsoft-ul lui Bill Gates? Când la Bucureşti, când la Londra sau Seattle… Să-ţi bei cafeaua “Starbucks” în timp ce conduci maşina pe autostrada transcontinentală… Să te închipui dimineaţa femeie, la prânz bărbat, şi seara, să te culci în cyberspace cu amante de sex incert. Să dormi visându-te hibrid, un post-om… Dimineaţa, să te întrebi cum vei reacţiona când, peste câţiva ani, fiul tău te va anunţa: “Tată, eu n-am timp dar te poţi adresa inteligenţei artificiale din mine.”[3]

Omul nou, cetăţeanul lumii nu poate să se nască atâta timp cât icoanele rămân în sala de clasă. Icoana de pe perete – nimic altceva decât un copil crescut în satul său în locul copilului crescut de global village. Dăm jos icoana, îl separăm pe copil de familie, sat şi neam – îl aruncăm să înfrunte direct o societate de masă mondializată. În mijlocul “alor lui”, încadrat de structuri locale, copilul era protejat de influenţele propagandei “umaniste”. Grupurile organice au tradiţii, o viaţă emoţională şi spirituală puternică şi bine structurată. Greu să le pătrunzi. Odată ce grupul organic este dezmembrat – tata pleacă la cules de căpşuni în Spania, mama cântă într-un bar din Italia, copilul rămâne cu rudele din satul vecin – individul devine un dezrădăcinat, un izolat în mijlocul masei. În acest moment intervine propaganda “umanistă”. Începe să-l proslăvească: tu eşti măsura tuturor lucrurilor, Dumnezeul Dumnezeilor! Individul nu are nici o protecţie. Unele voci îi soptesc: Eşti cel mai frumos! Altele: Eşti cel mai bun! Oscilează mereu. Propaganda “umanistă” îi arată însă drumul integrării. Poate deveni cetăţean al lumii dacă se reintegrează într-un nou grup. Un grup constituit artificial: o echipă de muncă, un grup de interese, un partid, o comunitate de homosexuali. În noul grup, individul este în acelaşi timp un “individualist” absolut, o monadă perfectă şi o fiinţă complet masificată. Odată integrată în UE, România trebuie să furnizeze “cetăţeni ai lumii”. Iată de ce, prin diverse mijloace, economice şi legislative, statul şi unele ONG-uri “iluminate” trebuie să “spargă” grupurile organice legate prin “loialităţi înguste”. Acelaşi lucru l-a încercat si Ceauşescu dar cu succes limitat. (China comunistă, care a utilizat masiv violenţa şi propria sa propagandă “umanistă”, a reuşit pe deplin. Astăzi oferă marilor corporaţii forţă de muncă ieftină, docilă şi perfect integrabilă.)

Intelectualii responsabili din ţara noastră ar trebui să reflecteze pe marginea falsului război dintre iconoclaşti şi iconoduli. Marea bătălie nu se dă pe tărâm legislativ, nici măcar în planul ideilor. Se dă în sufletele noastre.

Ovidiu HURDUZEU*

*Scriitor, doctor în literatura franceză şi studii umanistice al Universităţii Stanford, SUA. Ultima carte: Sclavii fericiţi. Lumea privită din Silicon Valley, Editura Timpul, 2005. Acest text a aparut in revista IDEI IN DIALOG, ianuarie 2007.


[1] În spaţiul intelectual nord-american, cuvântul “culture” denumeşte totalitatea miturilor, simbolurilor, stereotipurilor şi stilurilor de viaţă ale unui grup de oameni. În ştiinţele sociale americane este larg răspândită ideea că psihologia unui individ este “plăsmuită” de “cultură”. Într-o manieră similară, iconoclaştii români consideră icoanele un simbol care-l “condiţionează” pe copil. În opinia lor, eliminarea icoanelor din şcoli ar schimba automat comportamentul religios al copilului.

[2] Vezi Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi, cap. “Utopia mileniului trei: Noua Ordine Mondială.”

[3] Vezi interviul cu futurologul Ray Kurzweil, publicat în “Hemispheres”, noiembrie 2006: “Prin anii 2035 cu greu vei găsi un om care să nu aibă încorporată inteligenţă artificială într-o manieră substanţială. Aceşti oameni vor fi hibrizii.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s