BISERICA, MODERNITATEA ŞI BINELE COMUN

„L’optimisme est une fausse espérance à l’usage des lâches et des imbéciles.L’espérance, est une vertu, virtus, une détermination héroïque de l’âme.La plus haute forme de l’espérance, c’est le désespoir surmonté.”
Georges BERNANOS

Timpuri noi

Pentru toţi cei care îşi socot biografia personală şi destinul comunitar învestite cu sens, anul 2007 a început probabil cu această evidentă reflecţie retrospectivă: România trăieşte ultima consecinţă a căderii cortinei de fier. Comunismul a fost condamnat oficial de preşedintele naţiunii iar apartenenţa la clubul statelor europene impune obligaţia unui proiect istoric. Cum anume ne vom trăi libertatea nu poate să nu fie întrebarea zilei. Ce anume s-ar putea salva din umanitatea noastră peste un secol? Cum se configurează reacţia etosului creştin în faţa interjecţiilor incubate de demonul nepăsării? Ce tranşee prepară războiul cultural al lumilor de mâine? De ce suntem măcinaţi de paradoxul dezbinării în timp ce intrăm într-o nedesluşită, încă, Uniune europeană? Care sunt politicile publice care ar putea asuma valorile şi ereditatea unor tradiţii religioase reprezentative pentru spaţiul românesc? Suntem la douăzeci de ani după dărâmarea bisericii Sf. Spiridon-Vechi din Bucureşti (fondată în 1680), la o amară tricennalia datorată revoltei minerilor din Valea Jiului (august 1977), la aproape patru decenii după alegerea lui Nicolae Ceauşescu preşedinte al Consiliului de Stat din România, la jumătate de veac după arestarea şi întemniţarea lui Sandu Tudor (monahul Agathon) – membru al grupării „Rugul Aprins” –, la şaizeci de ani după inaugurarea Casei Prieteniei româno-sovietice (urmată de interzicerea unor autori precum Mihai Eminescu, Petre Ispirescu, Gheorghe I. Brătianu ori Vasile Băncilă).

Cultura memoriei şi valorile proximităţii par serios periclitate de plaga cinismului democratic. Chipul hidos al comunismului – o combinaţie rară, dar nu irepetabilă, de mizerie, delaţiune şi minciună – pare să fie uitat sub presiunea dictonului celebrităţii. Oamenii depun net voturile de căutare brută a faimosului rating. Molestarea fiinţei se produce prin excesul de prezenţă imagologică. Bolgiile neantului colectiv sunt stereotipiile televizate. Nici pocăinţa tainică pentru trecut, nici atenţia profetică la viitor nu par soluţiile agreate de „marele public.” Un conformism religios rural, consfinţiind ipocrizia cutumei şi morala suprafeţei, e imediat secondat de apostazia veselă a unei urbanităţi alienate. Din aceste rădăcini amorfe s-au născut constipaţia civică şi indigestia spirituală ca boli autohtone ale noului homo otiosus. Fiind „omeneşti, prea omeneşti”, aceste maladii ajung să impregneze şi fibrele nevăzute ale corpului eclezial.

Restanţe retorice

Avem, între toate ţările europene, cei mai mulţi licenţiaţi, masteranzi şi doctori în teologie pe cap de locuitor. Aceasta nu înseamnă că erudiţia a inundat cumva rafturile din librăriile religioase ori că editurile sunt potopite cu manuscrise scăldate în nimbul excelenţei. Nu: cele mai bune texte despre credinţa înaintaşilor – de la exegeza iconografiei moldave la istoria monahismului moldav sau hermeneutica operei pr. Dumitru Stăniloae – sunt scrise de autori cu precădere străini. Mediocritatea literară a trăirismului local aduce foarte greu Ortodoxia noastră în circuitul dezbaterilor internaţionale. Nu poţi contesta, în schimb, faptul că se joacă mereu o miză acolo unde Papa Benedict XVI ţine un discurs public. Suveranul pontif impune respect – prin operă, charismă, vorbă şi faptă – chiar dacă poate culege instantaneu antipatii pe măsură. Liderilor ecleziastici le revine aşadar responsabilitatea angajării dialogului cu elitele culturale sau tehnocraţii decizionali, fără de care se nasc schizofrenia sau vertebrează autismul instituţional. Or, este mai degrabă incontestabil eşecul eforturilor centrelor episcopale şi metropolitane de generare a unor conversaţii capabile să chestioneze proiectul de societate al României la începutul secolul XXI.Tatonarea presei, devenită „a patra putere” în ţările democratice, ar fi putut constitui mandatul unui departament eclezial aparte, chemat să dezamorseze – cu un limbaj relaxat şi îndrăzneţ – toate ostilităţile gratuite, alimentate de prejudecată ori răutate.

Avem parte de laicismul agresiv al jurnaliştilor grăbiţi, de superbia comentatorilor arţăgoşi sau nepăsarea administratorilor ignari. Toţi pot distorsiona cu infinită nonşalanţă mizele vaste ale Crezului creştin. Deşi corigenţi la disciplina „istoria creştinismului,” aceşti falşi v.i.p se pronunţă zi şi noapte cu vehemenţă uluitoare asupra unor chestiuni pentru care nu doar rezerva dilematică, ci mai ales competenţa bibliofilă şi rigoarea logică sunt parte din însăşi alchemia întrebării. Avem apoi categoria aderenţilor pudici – oameni religioşi preocupaţi în mod legitim de spiritualitatea personală şi edificiul eclezial, în răspărul acţiunii publice. În sfârşit, responsabile pentru caricatura mediatică a tradiţiei ortodoxe sunt vocile rudimentare gata să invadeze tăpşanul autohton cu obsesii mitologice, delirări mioritice, suspiciuni anti-occidentale şi pusee auto-victimizatoare. Mărturisirea privată devine o incriminare a restului înconjurător. În locul epifaniei sinelui lărgit, obţinut prin asceza răbdării şi minunea generozităţii, descoperim procurorul grăbit, gata să-l piardă pe celălalt într-un ceţos „lasă-mă!” Pe de altă parte, Ortodoxia autohtonă propune – în termeni oficiali – foarte puţine categorii de gândire sau matrice stilistice capabile să cuprindă neliniştile acestui debut de mileniu. Puţine exclamaţii par să absoarbă durerile veacului, într-un consens deplin cu ethosul biblic şi pathosul patristic. Mai cu seamă la contactul cu tinerii, lipseşte dedublarea ironică, verbul propedeutic şi poate chiar, în trena faimoşilor yurodîvîi, expunerea la ridicol. Nenumărate parohii oferă în preţul stabilităţii garanţia tristă a încremenirii. Nevroza juvenilă concurează depresia gerontocrată. Verdictul obiectivităţii, pesemne, se amână. Pe fondul mutaţiilor axiologice globale, extrem de rapide şi imprevizibile, pregătirile interne ale Bisericii noastre pentru secolul XXI par neconvingătoare. Pe lângă aspectele legate de integritatea duhovnicească, dogmatică şi liturgică a Ortodoxiei, chestiuni interne deopotrivă urgente – cum ar fi disciplina monastică, combaterea nepotismului, selecţia competenţelor, transparenţa fiscală, pravila managerială, lansarea unor campanii media subtile şi atractive – nu par să facă obiectul unui examen critic, la nivel central sau local.

Gândirea strategică

O mai flexibilă specializare a funcţiilor în aparatul ecleziastic, dezbărat de false redevenţe, ar oferi posibilitatea coordonării eforturilor disparate ale comunităţilor paralele. În acest fel, identificarea parteneriatelor cu diferiţii poli ai societăţii civile – seculari şi religioşi – n-ar fi atât de greoaie. Fără alianţe, coabitarea în graniţele UE va fi extrem de dificilă. Mandarinii secularismului cosmopolit se radicalizează constant, aşa încât Bisericii îi revine sarcina desenării chipului proteic al viitorului. Aflate sub presiunea demografică externă, familiile creştine din Europa vor trebui să redescopere vitalitatea speranţei. Or, psihologia lamentaţiei se depăşeşte numai prin redescoperirea valorii soteriologice a muncii, într-un cadru existenţial care suprimă invidia şi recunoaşte dreptul natural la avuţie (metafora sânului lui Avraam). O relegare a dialogului între teologice şi economie, aşadar, ar rectifica viziunea asistenţialistă despre raportul între Biserică şi Stat. Nici o formă de oportunism electoral nu trebuie să interzică evaluarea scenariilor pesimiste despre viitor. Un comentator avizat, tânărul bizantinolog Petre Guran, semnala cândva posibilitatea transformării Bisericii într-o „sectă de provincie”.[i]Cauzele sunt sugerate, aproape letal, de statistici: inadaptarea religiozităţii tradiţionale la noile date antropologice, sociale şi economice în funcţie de care se modifică şi retorica Bisericii.

Dramatica reconfigurare a lumii satului prin transformarea resurselor şi mijloacelor de producţie împreună cu noul cod al muncii capitaliste va obliga la redistribuirea accentelor catehetice, pastorale şi liturgice. Trebuie să acceptăm faptul că, prin dispariţia ultimelor aşezăminte ţărăneşti tradiţionale, România se va despărţi în următorul deceniu de ritmurile şi conţinuturile creştinismului folcloric – cutume şi valori pentru care George Enescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade sau Ernest Bernea şi-au păstrat neclintită admiraţia. Între amintirea colivei şi ataşamentul pentru laptop, între conservatorismul păşunist şi aventura dezvoltării tehnologice, între stagnarea nombrilistă şi modernizarea decerebrată – o masă uriaşă de oameni caută izbânda în „calea de mijloc.” Dacă o situarea teologică în lume sub ordinea totalităţii asumă cele trei stagii ale temporalităţii (trecut, prezent, viitor), orice mădular al unei familia christiana va socoti prognoza un gest fundamental de asumare a viitorului.

Chiar şi numai calculul supravieţuirii ar putea încuraja Biserica să anexeze lectura lui Max Weber citirilor din Ceaslov. O asemenea nevoinţă ne-ar apropia de temeliile nevăzute ale relaţiei dintre religie şi modernitate. Este limpede faptul că adevărul transcendent al Evangheliei nu reglează axiomatic validitatea inevitabil secundară a unui anumit comportament civic sau program economic. Repertoriul teologico-politic al tradiţiei răsăritene a fost, în mod constant, unul polifonic: diferiţi actori publici şi-au exprimat preferinţele într-un câmp care variază de la simpatia pentru sultanismul teocratic sau creştin-democraţia prudentă până la fiorul anarho-liberalismului. Dezbaterea consensuală asupra acestor idei nu a avut loc şi, de altfel, indecizia însăşi ne-ar fi putut pune pe gânduri. Negoţul leneş al teologilor cu sursele gândirii politice apusene – de la Aristotel, Xenophon sau Cicero la Serghei Bulgakov, Jacques Maritain ori Leo Strauss – pare încetăţenit.

Să fie această întârziere o simplă întâmplare, datorată excesului de birocraţie a contextului valah? Sunt semne că absenţa unei strategii pe termen lung e o mai veche hibă. Sunt decenii de când ne lipsesc programele tematice de burse doctorale şi post-doctorale cu vocaţie euristică şi interdisciplinară. Un program naţional de stipendii ar fi încetinit, poate, procesul de „migrare a creierelor.” Nu doar studiul avansat al politologiei, sociologiei sau bioeticii este neglijat, ci chiar teologia sistematică, istoria biblică ori filozofia continentală se aprofundează pe cont propriu. Întârzie, de pildă, o istorie comparată a teologiei româneşti sau bibliografia exhaustivă despre Biserica ortodoxă – monografii ce s-ar cuveni concepute de câteva echipe tinere, motivate, competente şi fluente în câteva limbi de circulaţie internaţionale. Pentru a da un singur exemplu, un Lord Acton Institute este foarte greu de imaginat pentru Bucureştii următorilor ani. Avem, în schimb, case de vacanţă episcopale. Desigur, nu acolo se produce lectura teologică a marelui canon cultural european sau editarea critică a manuscriselor greceşti, bunăoară.

De ce este greu să înţelegem că, pentru atingerea vămilor văzduhului, exportul de evlavie contează cât importul ideilor clare şi limpezi? O însăilare dintr-un vechi Minei slavon zice: „omul fără învăţătură este vită, chiar dacă face fapte bune, sînt nesărate şi astfel şi biserica fără cărţi este asemenea chipului frumos care nu are ochi, adecă unei feţe oarbe care nu vede lumină, nici dulceaţa ei.” Iubirea de osteneală şi preţuirea cărţii sunt merite care ar putea înlocui reflexele narcisiste ori litomania endemică din grădina Bisericii. Altminteri, judecata strâmbă şi confuziile de planuri se vor înmulţi. Din excepţii, paralogismele devin locuri comune iar bunul-simţ dezertează corabia. Iată un exemplu.

Confuzia planurilor: cazul icoanelor

Recent, „disputa icoanelor” a indicat măsura extraordinară a polarizării între discursul anti-creştin revizionist, care doreşte instrumentalizarea statului ca forţă de exterminare a oricăror simboluri religioase din spaţiul public, şi apologetica incapabilă să distingă între spaţiul autonom al învăţământului modern (i.e., pluralismul societăţii) şi destinaţia esenţialmente cultică a cinstirii icoanelor (i.e., mistagogia liturgică). Evident: nu pornografia abundentă, fixaţia narcotică şi cultul adolescent al nicotinei – aliate cu degringolada bibliotecilor şcolare şi sărăcia noilor curricula par să ne preocupe, ci „atmosfera ostilă şi degradantă” indusă, pesemne, de chipurile sfinte. Un tricou imprimat „Che Guevara” nu instigă oare, mai elocvent, la terorismul de stradă? De ce nostalgia pentru URSS trece drept simplă candoare, în timp ce simpla lectură a poeziilor lui Radu Gyr e imediat răpusă de invectiva „literatură fascistă”? Asimetria e flagrantă şi dureroasă. Trăim vremuri obsedate de teleologii stranii şi cauzalităţi imaginare. De ce, frecvent, atât de uşor?

Paradoxal, cu puţin timp înaintea acestui scandal, reprezentanţii islamici în România ceruseră – nu fără simpatia celorlalte culte – criminalizarea ofenselor aduse la adresa oricăror simboluri religioase. Or, istoria ne spune că religiile sau doctrinele filozofice – arhaice sau moderne – nu pot subzista în absenţa polemicilor care includ situaţii de nudă sinceritate. Toleranţa nu înseamnă sentimentalism vaporos ori ignoranţă premeditată. Dialogul include confruntarea, gestul evaluării reciproce, chiar sub o privire critică, perpetuu relansată. Or, la câteva săptămâni situaţia s-a răsturnat.

Limbajul minoritar al auto-victimizării şi retorica demnităţii ofensate au fost activate de puţinii dar zgomotoşii militanţi atei din România. Până să ajungă în forul raţiunii sau la instanţa bunului simţ, plângerile au fost sprijinite de o „autoritate de stat autonomă” (sic), care bazându-se pe mistica seculară a vigilenţei, dublează – pe banii publici – sarcinile garantate de puterile executive şi judecătoreşti ale statului liberal clasic: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Recomandarea eliminării tuturor simbolurilor religioase din instituţiile statului sună familiar oricărui istoric al revoluţiilor moderne – de la zilele Terorii în Franţa anului 1789 la demascările bolşevice care au urmat lunii octombrie 1917. Pasul următor ar fi sechestrarea cancelariei ordinelor prezidenţiale, interzicerea jurămintelor pe Biblie, eliminarea crucii din ciocul acvilei de pe tricolor şi cenzurarea „preoţilor cu crucea’n frunte” din imnul naţional atribuit lui Andrei Mureşanu (dar compus de George Ucenescu, protopsalt din Şcheii Braşovului).

Pe de altă parte, s-a vorbit în mediile bisericeşti despre „apostazia poporului.” Să fi impus oare această fibrilaţie un răspuns cu sudoare, livrat printre petiţii şi marşuri? Nu şi dacă s-ar fi analizat mai întâi impertinenţa juridică a plângerii, raportul problematic între loialitatea religioasă necondiţionată şi „libertăţile negative” presupuse de apartenenţa la statul secular modern. Mai sunt apoi riscurile desacralizării în procesul de producţie inflaţionară a obiectelor religioase (iconiţe, mătănii, candele fabricate după reţeta: mult kitsch, puţină noimă). Tradiţia şi credinţa – adică drumul de la imagine la Arhetip – nu se predau cu pasiunea utecistului conformist, ci printr-o experienţă nemijlocită, „faţă către faţă.”

Practica subsidiarităţii ar fi adus poate mai mult lumină în direcţia unei soluţii pragmatice. Atât Statul, cât mai ales ekklesia au obligaţia investirii persoanelor din viaţa comunităţilor locale cu încredere, responsabilitate şi putere. În sfârşit, dacă Biserica ar fi avut la această oră un parteneriat real cu laicatul instruit – beneficiind de un cotidian, staţii radio, canale internet sau televiziuni spilcuite, cu priză la tinerii studenţi şi antreprenori – mediatizarea acestui caz s-ar fi făcut altfel.

Secularizarea înţeleasă

O Ortodoxie optim reprezentată nu ar reacţiona, ca oricare alt ONG, în stil pompieristic, ci şi-ar mandata câţiva ambasadori civici şi culturali, pricepuţi să-i expună argumentele. Poziţia Bisericii caută nu atât emoţia stradală, cât ecoul calm în forul prim de dezbatere al ţării care este, sau merită să devină, Parlamentul. Nu sugerez aici josnicia unor aranjamente populiste, ci propun munca stăruitoare de persuasiune printre avocaţii valorilor creştine loiali constituţionalismului clasic. Mulţi ortodocşi n-au înţeles, însă, timpul istoric pe care-l traversează Biserica: epoca ce îi contestă dreptul necondiţionat de restricţie şi reglementare a libertăţilor cetăţeneşti. De aceea, datoria unui director de liceu nu este să transforme peretele cancelariei într-un iconostas sui-generis, ci să vegheze asupra eticii corpului profesoral. La fel, un medic cu autentice convingeri pravoslavnice nu va face misionarism în spitale, ci va mărturisi mai degrabă despre Hristos prin împlinirea smerită a datoriilor sale (fără să accepte, evident, practicile condamnate de Biserică: avortul, eugenia, eutanasia, etc.). Pentru ca această maturizare a credinţei să aibă loc pentru subiectul politic al modernităţii noastre e nevoie, în cuvintele lui Daniel Barbu, de prefacerea unui „asentiment implicit” într-un „angajament responsabil.”[ii]

Secularizarea a avut loc deja – şi aceasta nu fără temeiuri legate de istoria creştinismului. La noi, bunăoară, Principatele române au cunoscut fenomenul deconfesionalizării sub influenţa lui Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza (a cărui statuie a fost sfinţită pe chiar Dealul Mitropoliei!). În anul 1859, Moldova asistă la transformarea şcolilor catehetice în şcoli primare, urmată de reforma seminariilor teologice, trecute sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Ele sunt chemate să ofere ţării nu doar preoţi, ci şi dascăli. Secularizarea adâncită de Cuza a clarificat, în chip dureros, orice ambiguitate: nu este treaba statului să împlinească sarcinile familiei. Viaţa creştinismului depinde nu de salvarea unor repere exterioare. De altfel, acestea nici nu dispar foarte uşor, ci se degradează sub reflexele gândirii magice: e chiar soarta modestă a oricărei cruciuliţe fosforescente respirând pe „altarul” air-bag, alături de-o inavuabilă colecţie de totemuri glossy, în surdina manelelor dintr-un taxi bucureştean. Din aceste pricini, comparaţiile între „România iconoclastă” şi „Bizanţul iconodul” sunt frauduloase. Nu trăim decât într-o lume foarte confuză, unde trecerea între „Carrefour versus „Paraclisul Maicii Domnului” este mult prea rapidă şi superficială. Pedagogia socializării celor din pridvorul bisericii şi arta seducţiei celor din anticamera capitalismului nu par simetric construite. Fără grila de lectură istorică şi teologică a simbolurilor din interiorul şi exteriorul bisericilor inflaţia secundară de semnificanţi religioşi se becalizează. Fără fluxul liber şi uzul inteligent al capitalului, comunităţile îngheaţă rapid în braţele „Statului-providenţă”. Sinuciderea poate veni fie prin mizerie socială (Irkutsk, Rusia), fie imoralitate endemică (Las Vegas, SUA). Estimp, marşul hedonismului balcanic – cu specimenele sale rare de grosolănie înţolită cu aur, decibeli şi adrenalină – are un parcurs sfidător prin urbea noastră. Să nu ne mire că, în 2007, talentele încă migrează ori se refugiază într-o mizantropie compensatorie.

Întâietatea Cuvântului

Această criză duală e sintetizată de complexul psihologic inhibiţie versus resentiment. Prin intermediul unui pachet de oferte civice, sinodul Bisericii ar putea investi noile bresle cu mai multă fidelitate, dăruind clerului o genuină sensibilitate aggiornata. S-ar putea începe cu smălţuirea vechilor faţade şi al deplinei integrări în circuitul turistic a monumentelor post-bizantine. Refacerea micilor bijuterii care erau, la vremea lor, bisericile acum neglijate dintr-un superb perimetru bucureştean – „Sf. Ştefan-Călăraşi” (1765), „Mântuleasa” (1734), „Negustori” (1726), „Zlătari” (1715) – este una din multele datorii care nu se pot împlini în absenţa cadrului capabil să aprofundeze liber sensurile unei căutări comune, între oamenii Bisericii şi mirenii calificaţi (istorici, arhitecţi, urbanişti, restauratori, iconografi, poeţi, teologi). Încercări de constituire a unui pol de reflecţie au existat: Teodor Baconsky a rămas cap de serie în apărarea ideii de ecumenism cultural. De la efemera revistă „Biserica şi problemele vremii” la mensualul gestant „Aproape,” himera reuniunilor gazetăreşti a revenit obsesiv în cetate. Foarte puţine eboşe în stare să orienteze spiritul public au prins însă rădăcini. A fost parcă mereu prea devreme pentru economia lentă a mentalităţilor noastre.

Este poate semnul că interioritatea are, pentru cei convertiţi autentic, o suverană prioritate. Experienţa curăţirii lăuntrice reprezintă premisa, iar vederea luminii dumnezeieşti rămâne orizontul zenital al Ortodoxiei. Urcuşul Taborului – acest nou Sinai al revelaţiei – presupune nu atât cunoaşterea unei realităţi geografice, cât descoperirea minţii purificate care vede unirea noului (Moise) cu vechiul (Ilie). În cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, ucenicii Schimbării la Faţă se luminează pentru a-şi putea exersa raţiunea scripturală spre desluşirea „fără nici un subînţeles enigmatic şi umbră” a legilor creaţiei. Martorii miracolului christic recunosc apoi „ţesătura armonioasă a universului ca pe o carte,” ale cărei veşminte sunt atinse de har. Fără această transfigurare a omului în Dumnezeu şi, prin ochiul văzător al sfinţeniei, a cosmosului întreg, slujirea aproapelui rămâne limitată în cadrele imanenţei. Credincioşii vor simţi, deci, vigoarea Ortodoxiei ascunsă în nostalgia pentru contemplaţie. E adevărul ce scapă protestantismului american care hibridizează cu enormă risipă de bani subiectul politică, cultură, religie. Aceasta nu înseamnă că, pentru trunchiul creştinismului din primul mileniu, simpla chivernisire a comorilor pierdute îndreptăţeşte tentaţia ghetoizării. Transformările profunde suferite de România în plan cultural, economic şi social cer regândirea temeinică a unor noţiuni cruciale: binele obştesc, demnitatea persoanei, coeziunea socială, patriotismul local, puterea şi limitele pieţei, globalizarea, descentralizarea, solidaritatea, echilibrul ecologic, cultura urbană, soarta ţărănimii, dinamica educaţiei, etc. Graniţa între domeniul public şi sfera privată e greu trasabilă într-un mănunchi de propoziţii antagonice. O ştim de la Sf. Augustin: circumscrierea teritoriului specific biblicei civitas Dei nu e deloc simplă, date fiind revendicările mixte exprimate de civitas terrena. Formularea problemei, însă, poate oferi primele indicii pentru ieşirea din impas. Pentru aceasta, cunoaşterea istoriilor care ne preced şi fotografia detaliată a peisajului înconjurător devin atribute subsumate trezviei. Încă o dată: responsabilitatea comunitară se măsoară prin adecvarea întrebărilor perene la obiectul confuziilor actuale.

Implicarea elitelor

Toate aceste sarcini n-ar fi neapărat o noutate pentru Ortodoxia românească. Vorbind despre înnoirea dialogului cu „păgânii” sau „necredincioşii”, ne putem aminti faptul că Telegraful român publica la Sibiu traduceri din Horaţiu, Benjamin Franklin, Hugo sau Tolstoi. Mitropolitul Şaguna vedea în urzeala publicistică a Bisericii prefaţa la citirea Cărţii cărţilor: „neavând toţi prilej să studieze învăţăturile religioase în institutele unde să executează întrebările clasice – Ce? Pentru ce? De unde? Cum? Şi în ce chip? – să se încunonştiinţeze cel puţin din precuvântare pe cât se poate cu desluşirea ziselor întrebări,” îi scria episcopului Filotei de Buzău la anul 1858.[iii]

Să mai spunem că, în perioada interbelică, Gândirea (fondată: 1922) pleca la drum cu o platformă generoasă, atractivă şi pentru scriitori ca G. Călinescu, Tudor Vianu sau Mircea Eliade? Şi Predania lui Gh. Racoveanu, chiar dacă tradiţionalistă, găzduia ineditele schiţe de metafizică ale lui Nae Ionescu. În sfârşit, Mircea Vulcănescu – deşi ortodox sadea – participa nestingherit la adunările grupării „Criterion”, poate inspirat şi de modelul britanic al unui T.S. Eliot. Precedente ale parteneriatului ierarhie-laicat, aşadar, există. Ce ne mai trebuie?

Cu pasiunea inegalabilă a românilor pentru politică, putem descoperi şi condiţiile favorabile unui nou seminar despre raportul între doctrina socială a Bisericii şi lucrările publice ale statului. Puţinii noştri istorici ecleziastici sau filozofi ai culturii vor trebui să ridice mănuşa aruncată de Traian Ungureanu care observa, într-o frază cu necruţător tăiş, cum „societăţile răsăritene ortodoxe s-au dovedit mult mai coapte pentru experimente de forţă şi regimuri de dominaţie”.[iv]

Acest partizan al ideilor lui Samuel Huntigton nu exprimă o noutate ticluită exogen. La 1921, Radu Dragnea sugera acelaşi lucru: „Ortodoxia, prin îndemnul ei de a ne lepăda de cele pământeşti, este îndreptarul spre un trai în devălmăşie, care s-a realizat social în mir şi zadrugă.”[v] Într-adevăr, ne-am putut întreba în ultimele două secole de ce morbul corupţiei a subjugat cu atâta bonomie reflexele cele mai intime ale conaţionalilor, prinşi cu furie în saga „sufletelor moarte”? Mita, şpaga, peşcheşul sunt cuvinte care provin, respectiv, din limbile slavă, rusă ori turcă. Sunt substantive care indică doza masivă de orientalism economic pe care, în literă, dreptul canonic îl combate cu supremă neputinţă. „Cei ce se hirotonesc pe bani, ori episcopi sau oricare din clerici, însă nu după cercetare şi alegerea vieţii, poruncim să se caterisească, încă şi cei ce i-au hirotonit,” se spune în Pidalion.

În mod paradoxal, împotriva acestei maladii naţionale comisarii europeni au vorbit cu mai multă fermitate decât circularele sinodale. Echivocul statutului proprietăţii individuale şi încurajarea vagă a responsabilităţii corporatiste au nutrit, pasiv, imaginaţia strâmt-agrară, paseismul bovaric şi somnolenţa de grup a unor importante pături din societatea românească. Raportul etic între acumularea privată şi redistribuirea colectivă n-a preocupat prea mult întreprinzătorul autohton, nici n-a ameliorat parteneriatul Bisericii cu sectorul privat al economiei. Multă vreme, la noi, etatismul a prosperat necontestat. Suntem departe de meritele pe care, în anul 1826, Dinicu Golescu le ghicea la cetăţenii bavarezi: „slobozenie şi îndrăsneală fără de obrăsnicie.” Crisparea generalizată faţă de legitimitatea înmulţirii banului cinstit a promovat anumite forme de retardare. Pe de altă parte, dialogul cu ştiinţele economice n-a evoluat din pricina puţinătăţii resurselor umane şi prin disiparea energiilor de creaţie deja existente. Nu au fost multe nici încercările din partea Bisericii de genuină recrutare a minţilor iuţi, capabile să recunoască valoarea inimii (faimosul head-hunting coroborat cu heart-winning).

Binele obştesc

Din aceste motive, Ortodoxia va trebui să recunoască astăzi „roada luminii” reflectată „în orice bunătate, adevăr, dreptate” (Efeseni 5, 9). Suntem prea agresaţi de salturile mereu înainte ale neo-marxismului cu drepturi, dar fără obligaţii, şi flancaţi la vedere de evantaiul spiritualităţilor new age, dualiste sau anistorice, pentru ca un spaţiu de colaborare să nu fie degajat. Va fi nevoie în acest secol de comunicarea deschisă cu toţi oamenii raţiunii – sceptici burghezi sau agnostici umorali, fiinţe inteligente capabile să risipească norul relativismelor din şcoli şi ziare. Morala istoriei va cere totodată percheziţia subteranelor eretice ale totalitarismelor veacului XX – toate ideologiile extremiste care, lipsite de umor şi sub false promisiuni mesianice, au năruit luciditatea multor arhitecţi ai României moderne. Explorarea atentă a trecutului malefic este consecinţa imediată a principiului christologic: „nimic neasumat nu e vindecat.”[vi]

Nu există depăşire a crizei fără aproprierea condiţiilor sale de posibilitate. Condamnarea rădăcinilor intelectuale ale comunismului, urmată de exorcizarea obsesiei legionare, sunt cele două gesturi corelate care revin viitoarei istorii critice a Bisericii.

Într-o lume inevitabil pluralistă, ademenită de suicidul colectiv al nihilismului şi isteria de masă a fundamentalismelor religioase, intelighenţia botezată in nomine Christi va căuta ieşirea. Surmontarea diferenţelor atomizante dintre facţiunile colectiviste sau tropismele individualiste ale omului recent impune întoarcerea la tezaurul funciar al unei umanităţi restaurate. Ceea ce îi uneşte pe oameni – în chip, nu şi asemănare – este întotdeauna mai important decât ceea ce îi dezbină. Din acest motiv, categoria „binelui comun” nu poate fi monopolizată. Atât „binele” cât şi „comunitatea” indică nu atât o achiziţie fixă (posesia), cât un orizont de aspiraţie (participarea). Insuficient explorată în perioada interbelică, noţiunea de „bine comun” incumbă contemporanilor o datorie suplimentară. Decisivă pentru gândirea unei largi serii de fapte precum legământul, contractul, asocierea, consensul, traducerea sau comprehensiunea intersubiectivă – categoria binelui obştesc ne poate elibera totodată de tentaţiile omniprezente ale provincialismului.

Căci, pentru a cita din prefaţa la ediţia românească a „Mărgăritarelor” lui Ioan Gură de Aur (traduse de fraţii Greceanu la Bucureşti în 1691), „ce lucru mai bun şi mai dumnezeesc subt soare iaste… decât binele şi folosul de opşte? Ce lucru mai slăvit şi mai lăudat în lume iaste decât den neştiut a face ştiut, şi a căştiga pre cei ce n-au, cu cea ce le lipseşte?”Relevanţa publică a Evangheliei merită explorată fără a trişa prezentul ori a îngrăşa amnezia. Pledând pentru redescoperirea prospeţimii vechilor tradiţii, vom scoate semnele istoriei de sub categoria fatalităţii. Modernitatea este pentru România un proiect deschis, definiţia sa cuprinzând importante incertitudini de ordin teologic. Decupând spaţiul grijilor cotidiene, poposind în sfera artelor liberale, drumul către rădăcinile ortodoxe va trebui să recupereze totodată dimensiunea etică şi metafizică a revelaţiei. Fără să alunece pe versantul reflecţiei strict academice, dar evitând entuziasmul gol al publicisticii consumeriste, o mult mai largă comunitate intelectuală ar putea aspira la cultura binelui comun.

Însemnătatea acestui deziderat este validată de chiar rugăciunea liturgică a Bisericii, unde poporul credincios mijloceşte pentru „mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu,” dar şi pentru „buna-întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice,” fără ca vieţile celor care „călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer,” „ale celor bolnavi,” „ale celor ce se ostenesc,” sau „ale celor robiţi” să fie cumva uitate. În fapt, Biserica aduce jertfa euharistică „pentru toată lumea,” rugându-se pentru „paşnică ocârmuire,” „linişte”, „viaţă paşnică şi netulburată” în „toate oraşele şi satele.” Desigur: toate aceste litanii s-au compus într-un context marcat de proiectul politic al imperiului creştin. Catastrofa petrecută pe malurile Bosforului în 29 mai 1453 n-a schimbat însă orizontul. Binele comun păstrează dimensiuni cosmice – ceea ce interzice dreptul oricărei ideologii să-i definească sensul istoric şi, la rigoare, infinitudinea.

Comunitate, nu generaţie

Vectorul „binelui obştesc” ar putea fi descoperi cadrele vii ale unui dialog profesionist între Ortodoxie şi modernitate. Refuzând atât suficienţa exclusivismului confesional, cât şi barbaria relativismului sectar, inteligenţa de persuasiune creştină poate oricând demonstra – eclectic şi impredictibil – urgenţa întâlnirii dintre tradiţie şi contemporaneitate. Nu i se va mai imputa atunci Bisericii defectul pasivităţii sau păcatul aroganţei. Expresia publică a identităţii religioase nu va fi taxată drept „intoleranţă”, după cum nici proiectele modernităţii nu vor sugera doar luciferism epistemologic şi confort ilicit. Virtutea universalităţii îngemănată cu geniul particularităţii poate da Ortodoxiei o structură de rezistenţă mai tare decât armura manifestelor sectare.

Desigur, exerciţiile de angelism sau demonstraţiile irenice nu pot fi garantate într-o republică a literelor care, aproape jumătate de veac, n-a cunoscut graţiile duelului cavaleresc de opinii. Nu doar concertul de idei, ci înfruntarea paradigmelor e astăzi necesară. Aspiraţia la înălţimile viziunii ortodoxe se ruinează din pricina polemicilor partinice sau a vanităţilor tribale. Sunt puţine confruntările de expresie civilizată – conversaţii desfăşurate precum nişte covoare, în textura cărora cititorul să vadă nu atât micimile eului auctorial, cât reflexii din frumuseţea, bunătatea şi adevărul Logosului divin. Îngăduinţa şi generozitatea – aşadar – pot deveni virtuţi întemeietoare doar dacă rămân aprioric necontestate. Lipsit de vehemenţă, dar cenzurînd frivolitatea, tonul viitoarelor dezbateri se cuvine girat de intuiţia fraternităţii.

În sfârşit, o confesiune personală: nu mai este nici timp nici loc pentru execuţii sumare între reprezentanţii diverselor „generaţii” (fie ele „aşteptate,” „catehontice,” sau „expirate”). Nu putem abandona astăzi sensul comunitar şi vocaţia verticală a catolicităţii – singura care poate face din creştinism un proiect federator. Diferenţele de vârstă, formare, stil şi educaţie ale participanţilor la reforma societală şi înnoirea eclezială merită să rămână secundare. Pentru a supravieţui onorabil, Biserica are nevoie de un proiect al solidarizării între persoane şi comunităţi care – în perioada 1989-2007 – s-au format şi au evoluat independent. Potecile credinţei, ascensiunea cunoaşterii şi răgazul culturii s-ar reuni, astfel, sub muntele luminii necreate.

Mihail NEAMŢU

(articol publicat în IDEI ÎN DIALOG, ianuarie 2007).


[i]
Petre Guran, „Naţiunea română va fi istorie iar BOR o sectă de provincie,” Ziua, 7 martie 2005.

[ii] Daniel Barbu (ed.), „Etica ortodoxă şi «spiritul» românesc,” Firea românilor, Bucureşti, 2000, p. 112.

[iii] Andrei Şaguna, Corespondenţa, vol. I, Cluj-Napoca, 2005, p. 236.

[iv] Traian Ungureanu, Despre Securitate. România „ca şi cum,Bucureşti, 2006, p. 54

[v] Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, ed. V. Rizescu, Bucureşti, 2005, p. 198.

[vi] Grigorie de Nazianz, ep. theol. 101. 32.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s