BUSOLA FILANTROPIEI

Preţuind inteligenţa şi sensibilitatea, sponsorul adevărat nu poate fi decât cel care înţelege un truism vechi şi fundamental: rezolvarea nevoilor primare ale societăţii moderne cere o viziune despre viitor lucidă, optimistă şi generoasă. La fel cum democraţia nu prosperă fără elogiul politic al virtuţii, nici practica economică nu poate face din valoarea de schimb a pieţei o infailibilă busolă. Chiar dacă mizează pe resursele prezentului, antreprenorul de performanţă asumă confruntarea cu numeroase „imponderabile” ale vieţii: importanţa educaţiei în contrast cu păcatele psihologiei de masă, inerţia memoriei locale oglindită în natura invizibilă a credinţelor religioase sau arhitectura sofisticată a ideologiilor seculare.   Orice minte preocupată de reguli sau legităţi îşi pune aceste întrebări de-o apăsătoare generalitate. În acest răsad al neliniştii, artistul, savantul sau gânditorul îl pot întâlni pe bunul gospodar. Calculând nu doar cifre de afaceri, ci miza unor dezvoltări instituţionale, acesta din urmă face prin saltul dinspre concret către abstract un mic pariu cu istoria. Trecerea de la elanul pragmatic la reflecţia de adâncime cere însă proba de rezistenţă a vocaţiilor. Peste acest prag, garantat printr-o grijă comună faţă de viitor, filantropul cordial şi beneficiarul onest se pot înţelege, când nu prieteneşte, atunci fructuos şi colegial. 

Donatorul ideal nu evocă figura împătimită, plină de remuşcări, a celui care vrea „să dea” ca să-şi atenueze câteva inavuabile insomnii. El nu este nici „mâna spartă”, neglijentă faţă de modul, timpul şi măsura donaţiei. Nici ploconul, nici peşcheşul nu cunoaşte logica ascetică a darului. Sponsorul bun nu vede peste tot soluţii tehnocrate, nici nu pretinde că poate contempla rima adevărurilor ultime dintr-un biet proiect provincial. Mai modest, el recunoaşte sincopele dintr-un lanţ trofic dezechilibrat, ştiind totodată că nu este nici primul, nici ultimul vehicul al generozităţii. Filantropul emancipat îi ascultă cu francheţe pe acei „puţini aleşi” care au decis să nu trăiască „viaţa ca o pradă.” Fără să piardă simţul sărbătorii şi gustul pentru detaşare, cel care dă şi cel care primeşte lucrează împreună cu valoarea primordială a încrederii. Cadoul dezinteresat încurajează naşterea de modele, iar nu idoli decerebraţi. Bazele unei economii a profitului întârziat se descoperă doar când ai puterea să te întorci din drum. Afli atunci că, în absenţa binelui public, povestea succesului individual poate rămâne o rapsodică amăgire, cu limpezimi fulgurante şi reuşite izolate. Când bocancul şiret al fotbalistului agramat face mai mult decât tâmpla unui istoric în formare, atunci viaţa spiritului este lăsată în plata hazardului. Pe scurt: refuzând cultivarea elitelor, sectorul privat rămâne privat de admiraţia publică. El devine, aşa-zicând, un sector sectar.  

Proiectele culturale maturizate propun experienţa improvizaţiei benigne, într-o cheie ireductibilă la slogan şi comercializare. Revigorarea legăturii între „cunoaştere şi putere” este, chiar şi pentru ştiinţele exacte, profund insuficientă. Studiul academic al religiilor, bunăoară, nu trebuie neapărat absorbit într-o strategie geopolitică oportunistă. (Observăm, în treacăt, că triburile umanităţii se încaieră nu doar acolo unde domneşte ignoranţa, după cum nici iertarea semenilor nu se dă printr-un ucaz ateu.) Deşi poate evita boema, talentul entuziast – deci cu atât mai puţin geniul – nu visează de la început câştigul financiar. Constantele perplexităţii teoretice – în filologie, pictură, filozofie sau istorie – impun printr-un refuz al utilităţii domestice. Această eminenţă nu doar cenuşie a gratuităţii merită sprijinită.  Nici un proiect umanist – lipsit chiar de imediată anvergură teologică – nu poate fi schiţat cu promisiunea unei recunoaşteri unanime. Elevul pasionat de greacă ori studentul diligent al arhivelor medievale are nevoie de timp pentru a da la iveală, prin munca sa adesea ignorată, un produs finit remarcabil şi – eventual – chiar vandabil (e.g., o traducere sau o ediţie critică). Filantropul oportun este, prin vocaţie, un înainte-mergător, prevenind sacrificarea talentului într-o aglomeraţie veselă de prostie şi ignoranţă. Scăderile lumii din care facem parte pot atinge uneori cruzimi neştiute. Încurajat de-o viziune superioară, sponsorul sagace ameliorează nu o imagine, ci un conţinut. 

Lupta trebuie dată, aşadar, împotriva mediocrităţii gregare iar victoria se obţine printr-o reaşezare a justelor ierarhii. Dihania nemiloasă a nefiinţei repurtează succesele cele mai facile. În timp ce inteligenţa şi sensibilitatea sunt sfioase, un indiciu cert al ratării este nonşalanţa. Vezi prostia şerpuind la drumul mare mai ales când suferă de mania comparaţiei: o vedetă ecranată decide, bunăoară, să măsoare imposibilul (e.g., Bach faţă în faţă cu „manelele”). În acest caz, descalificarea noţiunii de muzică e aproape automată. Dezorientarea populară se vindecă atunci nu cu uzul contradicţiei, ci printr-o acţiune unilaterală în beneficiul clasicilor uitaţi (e.g., un mare festival, un alt concert, o nouă înregistrare). Însă mai mult chiar decât gustul spectatorilor, se cuvine întreţinut apetitul actorilor tineri pentru piesele dificile dar edificatoare ale tradiţiei.   Dacă vrea să depăşească sensul de pomană – un gest meritoriu, dar limitat la relaţia „faţă-către-faţă” –, filantropia are nevoie, într-o societate tot mai complexă, de reflecţia asupra condiţiilor de posibilitate ale darului. Decuplată de la motorul discernământului, nici o virtute nu poate da roade. Fără să fie tratat cu răceală birocratică, darul nu trebuie risipit în labirintul bunelor intenţii. Spaţiul religios confirmă acest avertisment, prin abundenţa investiţiei în bunuri sterile sau urâţite (de la ziduri, faianţă, iconostase sau candelabre parohiale până la veritabilele buncăre metropolitane ale culturii kitsch post-bizantine). Se risipesc în continuare sume uriaşe pentru proiecte care înalţă trufia şi dărâmă bucuria, ratând contactul cu oamenii capabili să ne îmbogăţească sufleteşte (i.e., iubitorii de arte şi carte).[1]  Identitatea trecutului şi demnitatea viitorului trebuie apărate – nu doar din bugetul de stat – printr-o simfonie liturgică a credinţei, a speranţei şi a dragostei. Filantropul autentic – devenit el însuşi om de cultură – va înţelege că, la răscrucea acestei epifanii trinitare, viaţa capătă calităţi imemoriale. 

Mihail NEAMŢU

 (text publicat initial în Dilema Veche, 2006).


[1] Pentru editorii (şi filantropii) interesaţi, ne lipseşte o traducere românească a volumului îngrijit de Amy Kass (ed.), The Perfect Gift: The Philanthropic Imagination in Poetry and Prose, Bloomington, Indiana, 2002.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s