As vrea sa pornesc de la o imagine. In­tr-un celebru si controversat film din ultimii ani, Fahrenheit 9/11 al lui Michael Moore, se vorbeste despre Romania ca aliat de na­dej­de al Statelor Unite. Si acolo, pentru a ilustra Roma­nia, pentru a-i da o identitate, ci­ne­as­tul american alege sa ne prezinte o ima­gine din anii 1930 cu Bela Lugosi in rolul lui Dra­cu­la, ridicandu-se dintr-un sicriu.
Ro­mania este, asadar, tara lui Dracula. Mul­ta vreme, istoricii romani – in sensul cel mai larg – au negat acest fapt. Istoricii politici ne-au spus ca celebrul personaj cine­ma­to­gra­fic n-are nici o legatura cu Vlad Tepes; stim acum foarte bine ce s-a intamplat cu pam­fle­tele sasesti din secolul al XV-lea, reeditate suc­cesiv in Germania, care au atribuit aceas­ta imagine principelui valah. Istoricii literari ne spun apoi ca Dracula nu are nici o le­ga­tu­ra cu Romania, ca este creatia unui autor bri­ta­nic modern, Bram Stoker. Acesta, vrand sa con­struiasca o utopie, a cautat un loc care nu exis­ta in constiinta imediata si a ales Tran­sil­va­nia.

Desigur, tari ca Romania, Bulgaria nu exista in imaginarul colectiv omologat inter­national. Numai ca sunt inclinat sa cred ca istoricii s-au grabit cand au sustinut ca Bela Lugosi nu ar prezenta o imagine tipica pen­tru identitatea Romaniei. De ceva vreme in­coace, am avut prilejul sa vedem la tele­vi­zor imagini in care comunitati satesti din Roma­nia isi dezgropau, dupa un anumit timp, mortii pentru a le strapunge inimile cu un tarus. Aceasta tara este, probabil, Roma­nia: o tara a exorcismului, o tara care isi dez­groa­pa mortii. Din acest punct de vedere, Roma­nia este, intr-adevar, o tara balcanica. Fe­nomene de tip similar se pot intampla si in Rodopi, si in Podisul Dalmatic, uneori chiar in Peloponez, pe scurt, in locuri mai putin atinse de Uniunea Europeana. Prin ur­ma­re, nici sub acest aspect nu suntem ori­gi­nali. Iata, mai sunt vampiri si in alte parti. Nici macar monopolul vampirismului nu cred ca il detinem.

Care este raspunsul oarecum stan­dar­di­zat al elitelor cu privire la identitatea ro­ma­neas­ca in conexiunile ei geoculturale? Cu exc­eptia unei maini de marxisti canonici si vul­gari, nimeni nu mai crede astazi ca iden­ti­tatile sunt comandate de istorie. Iden­ti­ta­tile sunt, de regula, construite pe infinite cai. Cele mai importante dintre aceste cai sunt cele politice, chiar si atunci cand sunt con­vo­cate instrumente de tip cultural, literar, sim­bo­lic, imagologic s.a.m.d. Or, identitatea ro­ma­neasca a fost construita in contextul unei duble modernizari.

Doua modernizari simultane
Modernizarea, pentru mine, nu este du­bla doar pentru ca ar fi etajata succesiv. Sunt dispus sa vad, de fapt, o dubla modernizare si­multana. Prima este – cu o formula a is­to­ri­cu­lui austriac Helmut Reinalter – o mo­der­ni­zare defensiva, o modernizare care nu isi asu­ma identitatea modernizatoare. Nici ma­car aici romanii nu au fost extrem de ino­va­tori. Un exemplu de modernizare defensiva din domeniul juridic, de pilda, este publi­ca­rea Codului Calimachi in Moldova. Daca o sa cititi scara cartii (cuprinsul, cum i-am spune astazi), o sa gasiti acolo referinte la pravilele imparatesti, cand, de fapt, este vorba de tra­du­cerea Codului Civil austriac din 1811. S-a tal­macit un cod relativ modern, pentru ca el insusi era o adaptare austriaca a Codului Napo­leonian; juristii moldoveni din al doilea de­ceniu al secolului al XIX-lea au crezut de cu­viinta sa mascheze faptul ca propun un text nou, ce nu are nimic de-a face cu Pravila, cu traditia juridica autohtona, folosind lim­ba­jul si organizand materialul intr-un mod care, cel putin in prima instanta, pare fa­mi­liar.

Ceva mai devreme, cu vreo patru de­ce­nii, un calugar grec, Nicodim Aghioritul, per­sonaj important nu numai pentru ro­mani, ci si pentru revival-ul religios din pri­ma jumatate a veacului al XIX-lea, scrie doua carti esentiale pentru spiritualitatea cres­ti­nis­mului ortodox in secolele al XIX-lea si al XX-lea: Carte folositoare de suflet si Razboiul ne­vazut. (Pentru a da un exemplu al imensei si durabilei popularitati de care s-a bucurat aceasta opera, pot sa va spun ca, inclusiv in cel de-al Doilea Razboi Mondial, Ministerul Propagandei publica cartulii de opt pagini cu prelucrari din textele nicodimiene, ce erau impartite gratuit soldatilor pentru a le purta la piept in timpul misiunilor.) Teologi sa­vanti au aratat ca Nicodim Aghioritul, care stu­diase la Padova, a facut un lucru extrem de simplu. A adaptat in greceste, adaugand unele trimiteri la Parintii bizantini, lucrarile, din secolul al XVII-lea, ale iezuitului Segneri si ale theatinului Scupoli. Avem, deci, doua carti de pietate italiana baroca, transpuse in greceste de un calugar athonit care in­ven­tea­za, pe aceasta cale, ortodoxia moderna.

Acesta este, de altfel, un procedeu folosit frecvent de teologii ortodocsi, nu numai de cei romani, dar si de cei rusi sau greci. Exem­plul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc im­por­tant in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghio­ritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata lo­cu­lui o teza de doctorat de cateva pagini (o bio­grafie a Patriarhului Dosoftei al Ieru­sa­li­mu­lui, fara nici un element de noutate in ra­port cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai ri­gu­roase nor­me filologice, dupa manuscrise aflate in bi­blio­tecile occidentale. Dumitru Sta­niloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia tra­di­tiei patristice bizantine. Aceasta ii este ofe­rita, gata pre­lu­cra­ta, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dog­ma­tica orto­do­xa, este preluata intocmai (o simpla con­sul­ta­re a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) du­pa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate tim­purile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei pre­fa­bri­cat, Staniloae re­in­ven­teaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o din­tot­dea­una si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume. E doar un exemplu, dupa parerea mea ex­trem de clar, de mo­der­ni­zare defensiva in care pana si propria tra­di­tie este citita prin ochii carturarilor oc­ci­den­tali.

Exista insa, simultan, si o modernizare ofen­siva sau, cum a mai fost numita, mo­der­ni­zare prin imitare. Toata lumea cred ca are re­lativ clar in minte articolul din 1868 al lui Maiorescu, In contra directiei de azi in cul­tu­ra romana. Cred ca el ne livreaza o imagine foar­te buna a tipului de importuri facute in aceas­ta perioada.

Un sociolog francez extrem de influent, Bertrand Badie, a scris, cu vreo 20 de ani in urma, o carte deseori citata, La Etat im­por­té, care ne arata, plecand de la exemple din America de Sud sau din sud-estul Europei, in secolul al XIX-lea, pana la Africa sau Asia, in secolul XX, cum elitele locale na­tu­ra­lizeaza institutii importate din Europa de Vest si din Statele Unite. Sud-ame­ricanii, de pilda, s-au incapatanat sa pre­ia modelul pre­zi­den­tialismului american care, aparent, nu func­tioneaza nicaieri alt­un­de­va decat in Sta­tele Unite.

Prin urmare, avem doua tipuri de mo­der­nizari simultane, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea pana astazi. La ce raspund ele? Ce tip de atitudine a elitelor defineste aceste mo­dernizari?

As indrazni sa spun ca una anti­en­gel­sia­na. Sa luam, de pilda, cazul lui Nicolae Bal­cescu. Cine citeste cu atentie corespondenta lui Nicolae Balcescu, dincolo de sen­ti­men­te­le lui patriotice, de ceea ce-l facea sa sim­pa­ti­ze­ze cu pozitia lui Avram Iancu si a ro­ma­ni­lor ardeleni trebuie sa conceada ca re­vo­lu­tio­narul muntean suspecta deja aceasta po­zi­tie ca fiind fundamental anistorica, anti­is­to­rica si contrarevolutionara.

Romania se alatura in aceasta privinta popoa­relor balcanice, pentru ca aici ar fi de cautat, pesemne, prima trasatura fun­da­men­tala de balcanism: caracterul anistoric al is­to­riei nationale. Sunt popoare fara istorie in sens engelsian, popoare contrarevolutionare, care nu au vocatia crearii statului. Afirmatia poa­te parea dura, dar ea explica reactia celor doua modernizari din secolul al XIX-lea: de­fen­siva si ofensiva, dupa cum tot ea explica ceea ce – cu multa usurinta, dupa parerea mea – trece drept national-comunismul lui Nico­­lae Ceausescu, ce ar trebui citit cu ceva mai multa seriozitate. Stradania lui Ceau­sescu si a intregii echipe ideologice a anilor a70-a80 a fost aceea de a demonstra – sigur, au facut-o inabil, fara prea multa inspiratie, dar intuitia lor filosofica era profunda – ca ro­ma­nii nu sunt, asa cum ii calificase in mod du­re­ros Engels, un popor contrarevolutionar, fara istorie. Romanilor li se atribuia o istorie re­volutionara bimilenara si, ca atare, scapau din Balcani, unde se complacusera in cea mai mare parte a vremii. 

Daniel BARBU

(intervenţie la Conferinţele Cuvântul, 2006).