Teodor Baconsky a publicat în sfârşit un jurnal parizian. Articolele sale din presa românească au apărut deja în câteva volume cu nume sugestiv: “Iacob şi îngerul” (1996), “Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea binelui” (1999), “Puterea schismei” (2001). Înainte de acestea fusese publicată teza sorbonardă a autorului, un studiu patristic despre “Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană” (1996). Teodor Baconsky este deasemenea coautorul (împreună cu Horia Bernea) unui singular volum, superb ilustrat – intitulat “Roma, caput mundi” –, în care plimbările prin eterna Urbs devin “instrument antropologic” şi pretext al unei discuţii despre materialitate şi frumuseţe.  Teodor Baconsky ne vorbeşte de mai bine de zece ani într-un fel care a dezinhibat considerabil discursul presei româneşti culturale despre întâlnirea ascetică a minţii cu contemplaţia.  

Sarcina sa nu a fost uşoară, căci metamorfozele tranziţiei au reuşit funesta performanţă de a aliena şi integra ca fenomen specific propriu, entuziasmul etic, spiritual, ce se stârnise în România imediat după prăbuşirea blocului comunist. Ca dovadă: nu multă vreme după acele evenimente, începuse deja să se vorbească despre „tele-Ortodoxie”, semn că fenomenul spiritual glisase în derizoriu, “luând-o razna”, “ieşind din matcă”, bagatelizându-se… Vidul creat de moartea părintelui Stăniloae – după ce N. Steinhardt ne părăsise în primăvara anului 1989) – se cerea umplut. A fost momentul în care pr. André Scrima, ilustru şi voluntar anonim în spaţiul gândirii religioase, a revenit în ţară pentru a transmite, cu oarecare intermitenţă, noi semnale din fragmentariul unei experienţe savante şi duhovniceşti greu de reconstituit. Din fericire, Teodor Baconsky era acolo, pentru a ne oferi, cu o acută inteligenţă teologică şi culturală, gustul evenimentului pios. 

Jurnalul, intitulat “Insula cetăţii” (editura “Curtea veche”, 2005) ne vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat “înainte”, în timplul anilor de studiu parizieni (1991-1994). Radio “Europa liberă”, programul în limba română, mai funcţiona ca herald anti-totalitar; în ţară, viaţa politică era în plină ebuliţie, când largi porţiuni din societatea românească păreau că intră, dacă nu într-un făgaş normal, cel puţin într-un proces de lepădare a vechilor solzi ideologici marxist-leninişti. Îndrăgostit de scris, Teodor Baconsky ne livrează astăzi nu numai o cronică a sfârşitului de mileniu (notaţiile privesc atât schimbările de
la Bucureşti cât şi evenimente importante din politica internaţională), ci şi crezul său livresc. Postfaţa jurnalului, scrisă zece ani mai târziu, la Lisabona, conţine acest gen de destăinuiri:  

“De când mă ştiu am scris. Pe caiete de şcoală urâte, fabricate socialist. Pe hârtii vărgate şi îngălbenite. Pe carneţele cu spirală mecanică. (…) Am scris grabnic, fără să şterg prea mult. Uneori doar, dintr-o zăbavă narcisică sau pişcat de un subit scrupul perfecţionist, am recitit pe fugă textul rămas în urma mâinilor mele, vestigiu de săracă împlinire. Am simţit că, atâta vreme cât pot scrie, am şi ce scrie” (p. 138).  

Un alt fragment, se referă la alchimia intimă producătoare a eseisticii teologice semnate de Teodor Baconsky: 

“Susţin aici, în mine, că n-am greşit făcând ce am făcut, în ordinea scrisului. De altfel, nici n-aş fi putut proceda altfel, pentru că de orice mă pot îndoi, dar nu şi de fidelitatea cu care mi-am urmat libertatea, plăcerea de a comunica şi instinctul” (p. 141).

Ne-am întrebat mereu care este sursa adevărată a prolificităţii autorului. Căci chiar în perioada misiunii sale ca ambasador pe lângă Sfântul Scaun (misiune laborioasă dar strălucit reuşită, căci soldată cu vizita Sanctităţii sale, Ioan-Paul al II-lea în România), cronicile “italice” continuau să apară cu punctualitate în suplimentul unui important “săptămânal de tranziţie”. Răspunsul e tocmai acea “plăcere de a comunica” amintită în textul reprodus mai sus. 

Riscurile “plăcerii” respective nu sunt neglijabile. Oricât de mare ar fi bunăvoinţa autorului şi oricât de ascuţită ar fi sagacitatea sa teologală, el trebuie totuşi să-şi găsească necesarmente un public ascultător, pentru a-şi continua profesiunea. Luînd regulat pulsul acelui public, efortul său merituos se regăseşte răsplătit – omul de credinţă ştie atunci că “nu a grăit în deşert”… Realitatea e însă de multe ori dezabuzantă; postfaţa jurnalului, adevărată artă poetică cu accente memorialistice, dezvăluie acest regret: 

“Numeroşi colegi de generaţie au primit aceste producţii cu ostilitate semidoctă ori cu vehemenţa celui care nu mai vrea să audă de religie decât decă e înjurată. Sau cu superficialitatea omului ‘în tranziţie’ care, decât să se salveze – punând umărul la ‘cultura înaltă’ – preferă să te afurisească de pe poziţia comodă a corectitudinii politice” (p.140). Prin urmare, ici măcar iluzia că eşti citit de micul grup al “specialiştilor” din acelaşi domeniu ca şi tine, nu mai funcţionează.  

Oricine poate deduce că energia care alimentează activitatea de scriitor a lui Teodor Baconsky – constantă şi autentică – e străină de deşertăciunea publicisticii fără scrupule. Din contră, scriitura sa se hrăneşte neîncetat din acea “urgenţă kerigmatică” – urgenţa împăştierii publice a seminţelor Bunei-vestiri – despre care vorbea un important gânditor al zilelor noastre, pe nume Jean-Yves Lacoste. Jurnalul recent publicat are meritul de a pune în lumină “laboratorul” intim în care au fost produse câteva din cele mai valoroase texte de gândire socială din cultura românească contemporană.  

Mihail TRIŞCAŞ