Întâmplarea – sau poate ar trebui să spun Pronia – a făcut să locuiesc în Boston în perioada scandalului preoţilor pedofili din Biserica romano-catolică. Isteria ziarelor de stânga – printre care cele mai active erau “Boston Globe” şi “Boston Phoenix”, o publicaţie distribuită pe gratis şi scrisă de şi pentru activismul homosexual-new ageist – şi a diverselor grupuri de presiune, fiecare cu agenda lui, avea densitate de smog. Pornită de la fapte reale şi momentan condamnabile penal întreaga afacere a căpătat extrem de repede un aer extrem de improbabil.   (În treacăt fie spus, dacă tot instituţionalizăm moravurile pidosnice ale vechilor greci, să nu uităm că homosexualitatea lor nu era relaţia cazanieră dintre doi bărbaţi trecuţi, chei, şi cu burtă, ci iubirea anagogică a unui astfel de exemplar matur, de exemplu burduhosul Socrate, pentru efebi!) Şi aceasta datorită faptului că o întreagă ciupercărie de facţiuni ideologice căuta să-şi împrăştie sporii şi să-şi avanseze agenda cu ajutorul emoţiei create de acest scandal. În loc să se discute din punct de vedere duhovnicesc şi penal despre ce s-a întămplat, tot ce vedeai în presă era ba că e timpul ca Biserica Romano-Catolică să hirotonească femei, pentru că vezi bine ele nu sunt pedofile; ba că e timpul ca preoţii catolici să fie lăsaţi să se căsătorească, inclusiv homosexual etc. Singurul lucru care nu s-a discutat a fost despre legitimitatea acceptării homosexualilor în răndul clerului. Nici un ziar nu a folosit cuvăntul “homosexuali” sau “gay”, ci “pedofili”, deşi 90% din abuzurile reclamate erau împotriva adolescenţilor de sex masculin. Ceea ce conta nu era deci situaţia în sine, ci avansarea sfruntată, cu prilejul şi sub inspiraţia isteriei mediatice, a revendicărilor feministe, a devianţelor sexuale etc.  Episodul mi-a venit în minte cu ocazia recentei parade a homosexualilor din Bucureşti, atunci cănd, în replică la un amar de pătrunzător articol al lui Adrian Papahagi, s-a afirmat că e uşor să fii batjocoritor dar e mai greu să încerci să fii raţional şi să discuţi aşezat aceste probleme pe care Occidentul şi le-a rezolvat de o manieră satisfăcătoare de multă vreme. Dacă o despuiere semi-ejaculăndă pe străzile marilor oraşe reprezintă premisa unei discuţii raţionale, atunci nu mai am ce adăuga. Dar nu mă pot opri să nu menţionez un exemplu despre căt de raţional se procedează în ţările civilizate atunci cănd se urmăreşte un edict în spiritul corectitudinii politice (pe numele său adevărat “marxismul Şcolii de la Frankfurt”, după cum scria recent Peter Hitchens în “Spectator”). La 17 noiembrie 2001, în Stanley Park din Vancouver, o bandă de huligani beţi îl ucid cu băte de baseball şi tacuri de biliard pe Aaron Webster, zugrav şi fotograf în vărstă de 41 de ani. Parcul respectiv, datorită faptului că Vancouver –oraş de stănga, cu legislaţie “umanitară” – e un fel de epicentru al drogaţilor şi vagabonzilor, e scena unor repetate astfel de acte de violenţă. Dar de data aceasta victima s-a întămplat să fie un homosexual. Ancheta a arătat că Aaron Webster se afla acolo în căutare de “an anonymous sexual liaison”. În cele căteva zile care au urmat crimei, grupurile de activişti pro-homosexuali, unul din capii poliţiei din Vancouver, precum şi majoritatea canalelor mediatice leagă crima petrecută de discriminarea homosexualilor. Se cere adăugarea homosexualilor pe lista grupurilor minoritare protejate prin lege împotriva unor “hate crimes” (cum ar fi antisemitismul).

La o săptămănă de la uciderea lui Webster, ministrul de justiţie, hotărăt să răspundă “indignării publice generate de omorărea din bătaie a unui gay”, anunţă că va include homosexualii în rândul grupurilor protejate de Codul Penal împotriva lui “hate speech”. Adică nu mai ai voie să spui nimic împotriva homosexualilor, fie că eşti persoană individuală sau juridică, precum o biserică.  În 2003, Bill C-250 devine lege, spre bucuria celui care a propus legea, homosexualul socialist Svend Robinson, demisionat între timp din parlament din motive de cleptomanie (a fost prins furănd inelul de logodnă pe care plănuia să-l ofere partenerului său). Dar apoi urmează lovitura de teatru.

În februarie 2004 Curtea Supremă de justiţie din British Columbia decide că, de fapt, nu există dovezi suficiente care să susţină acuzaţia de “hate crime” împotriva lui Ryan Cran, liderul bandei care l-a ucis pe Webster. În fapt nu exista nici o dovadă că cei patru huligani au fost motivaţi de homosexualitatea victimei lor, de care s-ar părea că nici nu erau conştienţi. Replica lui Robinson a fost să facă apel la procurorul general din British Columbia ca acesta să vegheze la respectarea legii aprobate în parlament în virtutea unui proces care nu se încheiase şi a unei emoţii care nu îşi avea suport în realitate. Mecanismul acesta de manipulare emoţională a legislaţiei nu e un accident. În condiţiile relativismului dogmatic postmodern, în care nimic nu e adevărat succesiv pentru că totul e adevărat simultan, în care categoriile logicii, moralei şi esteticii au căpătat sex devenind  instrumente de opresiune patriarhală şi însemne ale falocraţiei, în condiţiile în care concluzia mediată de judecată nu mai e posibilă, singurul lucru care ne mai rămăne e concluzia i-mediată a sentimentului. Nemaiavănd cum să argumentezi ceva nu-ţi mai rămăne decăt să spui că e “cool” sau “naşpa”, orice analiză mai aprofundată implicănd folosirea unor categorii de găndire scoase în afara legii precum: “bine”, “frumos”, “clasic”, “rău”, “urăt”. Acum nimeni nu mai e “urăt” sau “rău” şi nici măcar “frumos”, “gras” sau “slab”, toţi suntem “diverşi”. Golanul care-şi pune agrafe în sprănceană, belciuge în limbă, tatuaje-n ceafă şi tricouri cu necuratu’ pe el ştie ce vrea să ne transmită prin asta.  

Un bun exemplu în acest sens e decizia luată în octombrie 2004 de Ministerul Apărării şi Amiralitatea britanică de a-i îngădui tehnicianului Chris Cranmer, de pe bordul vasului Cumberland, să fie primul satanist declarat înrolat în marina britanică.În virtutea dreptului la libertatea de credinţă şi a principiului nediscriminării, deşi ceilalţi membri ai echipajului s-au declarat neliniştiţi de pucioşenia lui Cranmer, acestuia i-a fost recunoscut dreptul de a săvărşi ritualuri satanice pe vas şi, în cazul morţii, de a fi înmormăntat conform ceremonialului satanic. Cranmer ştie ce vrea. Noi însă trebuie să ne prefacem că aceste mesaje nu au alt înţeles decăt că emiţătorul lor e “altfel”, “diferit”, eventual, după expresia folosită de activişti pentru a descrie “nediscriminator” un oraş potopit de traficanţi şi consumatori de droguri, “vibrant”. Dacă cineva poartă un tricou cu zvastică sau cu mesaj rasist, toată lumea îl ia în serios. Dar dacă acelaşi om afişează însemne demonice şi are un comportament de tentă vădit antisocială, brusc trebuie să ne suspendăm capacitatea de înţelegere. Şi asta pentru că, dacă rasismul e un fenomen recunoscut ca atare, diavolul e marele absent al cosmopolisului nostru postmodern. Şi unde nu e dracu, nu e nevoie nici de alungarea lui. Mai ales că, deşI sau cu atăt mai mult cu căt e inexistent, dracul are dreptul de a nu fi discriminat. Aşa că putem porni cu tot analfabetismul proaspăt al emoţiei noastre la lupta împotriva celor care mai cred că există şi că trebuie ţinut în afara cetăţii.  Şi aşa s-a întămplat cu recentul caz al “exorcizării de la Tanacu”. S-a vorbit de Evul Mediu, de “criminalul cu barbă roşie” care ar trebui “răstignit”, “obiceiuri primitive” contrare creştinismului care e “o religie a valorilor” (de parcă ar fi filosofia lui Kant), de religia ortodoxă care educă şcolarii “să se teamă, să privească cu ură şi să discrimineze”, de scoaterea religiei din şcoli şi a Patriarhului Teoctist din “fruntea procesiunilor menite să aducă ploaia pe pămănt”, de “conservatorismul reacţionar” al intelectualilor din mediile urbane asemănători liderilor “fundamentalismului islamic”, de diferenţa dintre “lupta iluzorie a exorciştilor cu Răul şi lupta cu relele sociale sau comunitare, care este una reală, concretă, civică”, de “delir mistic”, dărămarea Patriarhiei şi “exorcizarea” (adică uciderea) Patriarhului etc. Unii preoţi de mir au sărit să-şi ceară iertare în faţa credincioşilor pentru “fărădelegile de la Tanacu”, un altul a fumegat împotriva unei “reţele de mănăstiri naţionaliste şi antiecumeniste din Moldova”, un altul a cerut “restricţionarea accesului mirenilor la spovedanie în mănăstiri”. În fine, si la noi s-a trecut la ventilarea propriilor agende, mănii, frustrări, conflicte intestine (între călugări şi preoţii de mir) şi interconfesionale.

Ilustrativă în acest sens este concluzia din finalul unui articolul de Ion Zubaşcu în “România liberă”: “Toată ţara s-a acoperit de mănăstiri fără să ştie cineva cu adevărat ce se întămplă dincolo de zidurile lor şi cine sunt de fapt vieţuitorii care au abandonat lupta cu sinele şi societatea, alegănd calea riscantă a fanatismului religios. Scriem de ani de zile că în Biserica Ortodoxă Romănă este nevoie de o reformă profundă, de multă ordine şi legalitate, dar pănă acum nu pare să ne fi auzit cineva.  

Cu această crimă îngrozitoare de la Mănăstirea Tanacu s-a ajuns la o limită dincolo de care nu se poate înainta fără schimbări majore în structurile profunde ale Bisericii Ortodoxe Romăne.” Cert e că nimeni nu a aşteptat ca justiţia – aşa cum e ea în România – să-şi spună cuvăntul. Nici măcar Biserica. După cum a remarcat şi BBC-ul, părintele Daniel Corogeanu a fost caterisit fără a fi fost judecat de consistoriu. Atunci ce să ne mai mirăm că aceeaşi oameni – cum ar fi Gabriel Andreescu sau Ioan Groşan – care în cazul gurului Bivolaru îndemnau la ponderaţie, administrarea de probe şi respectarea deontologiei profesiei de jurnalist, în cazul stareţului Daniel Corogeanu se arată a fi iuţi la mănie.  Mi-e teamă că mai “medievali”, mai de gloată şi mai susceptibili de frisoane iraţionale au fost şi sunt reprezentanţii presei decăt inculpatul ieromonah Daniel. Dacă acesta din urmă n-o fi avănd discernămăntul duhurilor care i-ar fi prins bine pentru ceea ce a încercat să facă, analiştii noştri, grăbiţi să mai dea o lovitură “fundamentalismului”, au uitat de discernămăntul logic, de codul deontologic, şi de onoare. Onoare care, în cazul bisericii, a fost “reperată” în poziţia “laicatului ortodox de calitate, ataşat acelei ‘urbanităţi’ a credinţei pe care o incarnează Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Horia Patapievici, Cristian Bădiliţă, Toader Paleologu, Dan Ciachir”. Adăugăndu-l la această listă şi pe Adrian Papahagi, autorul rândurilor de mai sus, trebuie să menţionez că, oricăt de mult i-aş preţui pe aceşti intelectuali, şi oricăt aş deplănge faptul că unii din ierarhii noştri nu fac mai mult pentru a-i asocia discursului public non-liturgic al bisericii, onoarea bisericii nu stă doar în laicatul de calitate, urban şi rafinat, dar căruia în anumite cazuri i-a luat destul de mult pentru a lua calea bisericii, şi că mănăstirile nu sunt populate de laicatul care reprezintă “urbanitatea credinţei”. 

Dramele, patimile şi pătimirile Romăniei profunde şi de multe ori nămoloase scapă rafinaţilor citadini, fie ei şi ortodocşi. De fapt, “exorcismul de la Tanacu” e mai important pentru liniile pe care le trasează în interiorul bisericii decăt in afară. Senzaţionalismul şi tendenţionismul anti-monastic n-au început acum. Pentru a nu mai coboră pănă la Reformă, voi spune doar că în secolul al XVIII-a discursul protestant şi Luminist împotriva vieţii monastice, bazat şi el tot pe sentiment, a dus la apariţia unui gen literar cu certe reuşite estetice (de la Diderot la Sade, şi la romanul gotic englez) care pune în umbră mizerabilele articole apărute în presa romănă de astăzi. Şi tot în acel secol a explodat în mod dramatic şi mai vechea dispută dintre jansenişti şi iezuiţi, care pare a-şi găsi o corespondenţă în B.O.R. de astăzi.  În 1728, după ce în 1710 Ludovic al XIV-lea dărămase mănăstirea Port-Royal, janseniştii şi-au găsit un nou punct de raliere la mormântul diaconului Paris. Deşi acesta murise fără să renunţe la jansenism, bolnavii care se duceau la mormăntul său se vindecau. Faptul, pretindeau janseniştii, dovedea clar că diaconul nu murise în eroare religioasă ci din contra. Minunile, atestate de oameni respectabili (printre care fratele mai mare şi extrem de pios al lui Voltaire), au dat naştere trei ani mai tărziu la o întreagă mişcare, a convulsionarilor, de caracter destul de dubios, în care religia se întălnea cu şarlatanismul. Condamnările papale împotriva janseniştilor, pamfletele iezuite împotriva convulsionarilor, şi introducerea obligaţiei de a dovedi pe patul de moarte că te-ai spovedit la un preot care a acceptat bula antijansenistă Unigenitus –altfel nu ţi se administra “l’extreme onction” – au dus la o ruptură dramatică în sănul bisericii catolice franceze.  

De o parte stăteau janseniştii, cu aliaţi în răndul “masselor” citadine, al micii burghezii, al avocaţilor, şi al unor ierarhi, de cealaltă iezuiţii, cu o parte a episcopilor, marea nobilime, ţăranii şi regele. Dacă iezuiţii au reuşit să-i elimine pe jansenişti din învăţămănt şi episcopat, janseniştii au izbutit să-i suprime pe iezuiţi în toată Europa şi, la Revoluţia Franceză, arondismentele populate de ei au fost cele mai fervent jacobine. De fapt, de o parte a rămas entuziasmul religios care, lăsat fără ierarhie, s-a transformat în febră politică, de cealaltă parte au rămas, alături de ţăranii credincioşi, mai ales ierarhia mondenă şi abaţii de salon, episcopii atei din care s-a ales mai apoi un Talleyrand. De o parte a rămas energia populară, de cealaltă onctuozitatea prinţilor bisericii. Şi de pierdut a avut întregul catolicism francez. E exact ceea ce, judecănd după reacţiile anti-Tanaciene, ne pândeşte şi pe noi. Să ne refugiem în elitism laic sau secularizat. Să condamnăm “fundamentalismul” din mănăstirile moldovene. Să cerem “bilete de confesiune” enoriaşilor şi “certificate psihice” novicilor. Scandalul de la Tanacu nu e un scandal al bisericii reacţionare. “Înnoirea” nu e soluţia, ci cauza anumitor slăbiciuni ale bisericii. Teodor Baconsky scrie că Daniel Corogeanu e prea tănăr pentru a fi duhovnic. Dar s-a întrebat cineva de ce în ultimii zece ani s-a dus o îndărjită campanie de întinerire a stareţilor şi episcopilor din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei? S-a întrebat cineva de ce, tot acolo, s-au pensionat forţat atât de mulţi preoţi bătrăni dar în putere pentru a fi înlocuiţi cu tineri ecumenici, de şcoală nouă? Se argumentează chiar în favoarea introducerii teatrului în instituţiile de învăţămănt religios. Seminariştii şi studenţii vor pune în scenă piese cu vieţile sfinţilor menite să ne ridice nivelul moral şi să ne îndemne a ne duce la biserică. E exact ceea ce făceau iezuiţii în secolele al XVII-a şi al XVIII-lea. Şi nu mă miră. Dacă tot intenţionăm să ne transformăm mănăstirile în puncte de atracţie turistică, cu “monahi” în costume de “epocă” reconstituind pentru deliciul turiştilor străini scene de pitoresc monahal de altădată, nu mă miră că “urmarea lui Hristos” în mănăstire lasă loc “imitaţiei sfinţilor” pe scena teatrului. Nişte impersonatori ai sfinţeniei nu pot înţelege, judeca sau apăra Biserica. Nu ştiu dacă Părintele Corogeanu e vinovat sau nu, deşi dosarul alcătuit de BBC aruncă serioase urme de îndoială asupra versiunii vehiculate de ziarele romăneşti pănă acum. Ceea ce ştiu e că pe vremea nu demult apusă cănd nu existau duhovnici chiriarhali de 24 de ani, ci mărturisitori ca părintele Paisie sau Cleopa, nu se dădea oamenilor prilej de sminteală. Biserica au luat-o din măinile bătrănilor ierarhii de şcoală nouă ale căror tendinţe de calvinizare a ortodoxiei, de scurt-circuitare a canoanelor şi canonirilor, au urmări dăunătoare şi în plan social şi bisericesc. 

Având în faţă spectrul “teatrului” din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, nu pot să nu mă bucur de iniţiativa I.P.S. Bartolomeu al Clujului de a iniţia “cursuri” de duhovnicie care să completeze pregătirea scolastică a viitorilor preoţi.  Aşadar se cere nu restaurarea, ci înnoirea B.O.R., într-un moment cănd pănă şi catolicii încearcă să-şi reînvechească vinul liturgic. Dar care e identitatea avută în vedere, care e modelul acestei operaţii cosmetice? Corupţie şi cazuri de extremă mizerie umană – de la pedofilie la moartea datorită refuzului tratamentului medical – există în tot spectrul religios, de la catolici la baptişti. Neîmbisericiţii care atacă Ortodoxia în Romănia, atacă Baptismul sau Catolicismul în America.   Cazuri de corupţie se găsesc în orice corporaţie religioasă sau politică. Atunci de ce să reformăm Ortodoxia? Să o mai diluăm? Dar avem garanţia că vor fi românii mai buni fără biserică, sau cu o “religie în limitele raţiunii”? Este instinctul “secular” al romănului mai sănătos decât tradiţia religioasă? Nu am nici un indiciu. După 1989 romănii au dat dovadă de crasă nesimţire şi debusolare politică, votăndu-i cu sărg pe neo-comunişti şi neo-securişti. Pănă una alta, ortodoxia – pe care din fericire nu ne-am ales-o în aceşti ani, ci ne-a fost lăsată moştenire – rămăne singurul nostru semn de nobleţe. Şi asta pentru că ne transcende în timp şi intenţii pe toţi: intelectuali “urbani” sau nu, burghezi, şi ţărani. Să nu ne lepădăm deci de ea. Să nu o reformăm sub imperiul unei emoţii. Ci, liniştiţi, să ne tragem mai aproape de vatra liturgică.   Mircea PLATON

(29 iunie 2005)