UTOPIA REALIZATĂ

Sorin ANTOHI, Utopica. Studii asupra imaginarului social, ediţia a doua revăzută, Cluj, Ed. Idea Design & Print (Colecţia „Panopticon”), 2005, 255p.

Sunt rare ocaziile în care erudiţia intersectează câmpul oportunităţilor culturale imediate. Volumul pe care îl semnalăm aici – după câţiva ani de aşteptare – pare născut sub zodia tumultoasă a răscrucilor. Utopica lui Sorin Antohi a apărut pentru întâia oară în anul 1991, într-un context politic şi cultural care nu invita inteligenţele autohtone la dizidenţă în raport cu istoria, ci, mai curând, la o vehementă interpelare a concretului. Autorul acestei importante cărţi este cunoscut şi recunoscut – în regim transfrontalier – ca excelent arbitru al interdisciplinarităţii şi neobosit promotor al multor proiecte de reformă academică. Este o dovadă în plus că studiul viselor nerealizate poate cataliza insomnia etică şi asumarea exigentă a responsabilităţii civice.Utopica este prima carte de vizită pe care Sorin Antohi a împărţit-o generos unei audienţe intelectuale mai puţin obişnuite cu studiile asupra imaginarului social. Debutul printr-o monografie este o practică universitară meritorie şi frecvent adoptată. Ca prima carte de autor să articuleze o sinteză este, totuşi, un eveniment rarissim, condiţionat de întâlnirea fericită a mai multor daruri care, pentru a coabita, acceptă să se smerească. Faptul este probat de ucenicia fecundă şi prietenia fidelă cu trei personalităţi de excepţie ale României postbelice – Mihai Şora (Bucureşti, dar cu rădăcini bănăţene), Adrian Marino (moldovean ca origine, dar stabilit la Cluj-Napoca în ultimii ani) şi Alexandru Zub (născut în Bucovina de sud şi consacrat la Iaşi). Cărţile de dialoguri realizate de Sorin Antohi cu cele trei mari figuri ale culturii române trimit şi ele, parmi les lignes, la rădăcinile acestui superb eseu în istoria ideilor.  Ţine de imprevizibul destin al unui volum despre utopie ca genealogia sa – redactată şi citită astăzi – să deţină toate datele unui tablou suprarealist. Anacolutele gestaţiei fiecărui capitol din Utopica se găsesc într-un Post-scriptum biografic, redactat „în linii mari, cu gândul la tinerii de azi.” Profesorul Antohi are nu doar darul povestirii ideilor despre utopie, ci şi al narării faptelor care le-au condiţionat circulaţia între anii 1981 (când autorul era redactorul-şef al revistei ieşene Dialog) şi 1987 (când manuscrisul fusese depus la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică). Câteva pagini introspective, scrise alert, dar nu fără nostalgie, schiţează peisajul fascinant al unei deveniri intelectuale care a ştiut să transforme provincia într-un underground formativ. Ele introduc notele explicative despre miza celor şase părţi principale ale volumului, urmate de câteva repere cronobibliografice (pp. 195-218) şi un index nominal general. „Poteci spre nicăeri. O iniţiere în utopologie” (pp. 11-70) nu reprezintă – aşa cum poate ar sugera titlul – un excurs heideggerian asupra locului sau ne(la)locul unei asemenea întreprinderi, ci o sumară, dar riguroasă cartografie tematică, care se încheie cu o tipologie a utopiilor filozofice (între republica totalitară a lui Platon şi insula perfecţilor gândită de martirul catolic Thomas Morus). Sorin Antohi discută contribuţia intelectualilor la zestrea genetică a utopiei moderne care, sfidând evidenţa empirică a catastrofei, nu vrea să moară. „Principiul făgăduinţă” (pp. 71-134) analizează în detaliu patru registre principale ale gândirii şi practicii utopice religioase: milenarismul, profetismul, monahismul şi teocraţia. „Homo euchronicus” (pp. 135-150) expune conflictul utopiei cu servituţile impuse de temporalitatea mundană, iar „Scandalul ontologic” (pp. 151-164) discută posteritatea atributului divin al perfecţiunii şi impactul pe care acesta l-a avut asupra cosmologiilor medievale şi moderne. „Utopica întâlnire” (pp. 165-182) este o savuroasă expunere a gândirii lui Charles Fourier (1772-1837), precedată de-o analiză a relaţiei dintre vizionarism şi nebunie. În pofida aurei de intangibilitate a pozitivismului ştiinţific din plin veac XIX, geniul vaticinar aprofundează subtilităţile retoricii. „Aşa cum penitentul isteţ strecoară un păcat foarte mare într-un context de păcate veniale, pentru a obţine astfel absolvirea, Fourier considera că şi-a adus învăţăturile în agora bine disimulate de abundenţa adaosurilor năstruşnice” (p. 178). „Das Ende der Utopie?” reia o sintagmă lansată în 1955 de H. Marcuse, dar reactualizată mai recent de un neohegelian precum F. Fukuyama. Şi-a epuizat oare Occidentul resursele de imaginaţie politică şi, implicit, teologică? Sorin Antohi este unul dintre puţinii gânditori sociali care, la noi cel puţin, nu desparte cu uşurinţă – dar nici nu amestecă, din uşurătate – factorul politic de cel teologic. Motivaţia utopică a totalizării semantice este trădată permanent în discursul şi practica teologică sau politică a unei comunităţi. De aici şi potenţialul unei feroce rivalităţi, dar şi al unor promiscue alianţe între teologie şi politică. 

Plecând de la această observaţie, aş dori să mă opresc asupra celui mai cuprinzător şi – în opinia mea – inovator capitol al cărţii: „Principiul făgăduinţă.” Discutând impactul milenarismului asupra construcţiei epistemologice a modernităţii, Sorin Antohi remarcă – pe urmele lui M. Eliade – motivaţiile religioase care au justificat în spaţiul public apusean cele mai importante descoperiri geografice. Milenarismul, bazat totuşi pe-o exegeză literală a unui verset din cartea Apocalipsei (20, 2), n-a convins niciodată corifeii ortodoxiei patristice (cu excepţia Sf. Irineu al Lyonului, între numele mari). Mai trebuie spus că monahismul eremitic şi cenobitic a nutrit aşteptări mesianice bine temperate, în acord cu ultimul articol al Crezului: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină.” Dezideratul mişcării monastice creştine era să formuleze „o alternativă purificatoare, o critică radicală a societăţii, o tentativă de instituire a ordinii divine în plin secol, un refuz al istoriei” (p. 101). Paradoxul este că, spre deosebire de alte utopii politice totalitare, istoria a tolerat nesupunerea monahilor faţă de legile unei existenţe (de)căzute.  Autorul aşează utopia monastică între onirismul profetic şi perspectiva teocratică asupra societăţii. Legitimitatea acestei încadrări poate fi atestată prin referinţe la textele fondatoare ale monahismului creştin. Între arhetipurile universale ale eremitului se numără figurile prin excelenţă profetice ale vechiului Israel: Ilie Tesviteanul sau Ioan Botezătorul. Aici, harisma profetică se altoieşte pe trunchiul viguros al ascetismului. De la părinţii deşertului până la isihaştii bizantini, monahismul s-a slujit de dubla deschidere a profetismului ascetic. Perspectiva eshatologică a utopiei monastice contrastează radical cu ambiţiile terestre ale teocraţiei. Fireşte, această tensiune intrinsecă a fost frecvent compromisă în contingenţele ingrate ale istoriei. Cronicile bizantine stau ca mărturie în acest sens, la fel ca şi analele apusene, cu exemple copios comentate de Sorin Antohi. Autorul remarcă, de asemenea, critica abuzurilor teocratice realizată în persoana unor clerici temerari precum Ambrozie de Milan sau Ioan Hrisostomul. Şi totuşi, pentru a fi bine înţeleasă, diferenţa teologică între utopia monastică şi utopia teocratică merită contemplată în orizontul său inaugural. 

Incongruenţa majoră între aventura eshatologică a monahismului radical şi proiectul teocraţiei politice nu este poate nicăieri mai elocvent descrisă decât în episodul întâlnirii epistolare dintre Antonie (~250-356), patriarhul deşertului egiptean, şi Constantin cel Mare (~272-337), primul imperator creştin al istoriei. Fundalul acestei relaţii, bine datate din punct de vedere istoric (Sozomenos, Historia ecclesiastica 1.13.1-2), îl reprezintă controversa ariană care a condus la organizarea primului sinod ecumenic al Bisericii. Într-o majoritate covârşitoare, episcopii convocaţi de Constantin la Niceea (325) au pledat împotriva hristologiei propuse de Arie (~250-336) şi au decis excomunicarea acestuia din urmă. Ulterior, intrigile de palat ţesute de episcopii cu convingeri pro-ariene (e.g., Eusebiu al Nicomediei şi Eusebiu al Cezareei) l-au convins pe Constantin de oportunitatea suspendării condamnării lui Arie şi, mai mult, de necesitatea aplicării unei corecţii disciplinare episcopului Atanasie al Alexandriei (~298-373). Relaţia acestuia din urmă cu monahii egipteni este notorie. Canonul tradiţiei aghigografice creştine, dar şi de majoritatea criticilor moderni îi atribuie lui Atanasie faimoasa Vita Antonii. Redactată imediat după moartea pustnicului (356), Viaţa lui Antonie (§81) consemnează interesul arătat de „Constantin Augustul”, dar şi de urmaşii săi – Constantius şi Constans – pentru acest părinte duhovnicesc (‘egraphon auto hos patri’). În cuvintele istoricului canadian Timothy Barnes, Sf. Antonie este „primul călugăr faimos care s-a bucurat de putere şi influenţă politică în virtutea statutului său” (Constantine and Eusebius, Harvard University Press, 1981, p. 196). Deşi primeşte scrisori din partea împăratului, Sf. Antonie rămâne egal cu sine şi comentează sec, în mijlocul ucenicilor săi: „nu vă miraţi dacă un împărat, căci el este un om (anthropos gar estin); miraţi-vă mai degrabă pentru că Dumnezeu a scris Legea pentru oameni şi ne-a vorbit prin însuşi Fiul Său.” În contrast cu circumlocuţiile adjectivale din panegiricele lui Eusebiu al Cezareii, este cu adevărat remarcabilă descrierea împăratului drept un simplu „om” – nici deus sau pontifex maximus (ca atâţia „nemuritori” din Historia augusta), dar nici „episcop al celor din afară” (ca în eusebiana Vita Constantinii). Favorurile imperiale pălesc în faţa bunurilor spirituale aduse de-o viaţă ascetică, concentrată pe experienţa lăuntrică a Împărăţiei. Această strictă ierarhie a valorilor este confirmată de o anecdotă (Antonie 33) reţinută în colecţia alfabetică din apophthegmata patrum (sau în denumirea sa populară: Patericul). O redau în traducerea aromată a mitropolitului Grigorie Dascălul, tipărită în 1828 (şi republicată succesiv, începând din 1990, la Alba-Iulia): „Odată avva Antonie a primit scrisori de la împăratul Constantius ca sa meargă la Constantinopol şi socotea ce să facă. Deci a zis către avva Pavel, ucenicul lui: oare, trebuie să merg? Şi a zis ucenicul lui: de vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, Avva Antonie.” Contestarea dialecticii stăpân-sclav prin introducerea unui nou raportul de tip părinte/fiu duhovnicesc sau, mai larg, maestru/discipol abia merită subliniată. În locul supunerii necondiţionate, apare ascultarea liberă; în absenţa fricii, se naşte iubirea. Modul de „interceptare” a problemelor lumii în utopia monastică este diferit, ca substanţă şi tonalitate, de grila interpretativă a teocraţilor. Ca „utopie interiorizată”, monahismul radical forţează naşterea unei subiectivităţi kenotice. Cetăţean al raiului, prin excelenţă, monahul este posesorul unui paşaport cu pecete cruciformă. La antipozi, preţioasele veşminte de porfiră ale împăratului nu simbolizează vocaţia muceniciei sau a slujirii in persona Christi, cât mai degrabă forţa unei autorităţi exterioare – adesea impusă, rareori câştigată. 

Realizările „profesionale” ale lui Constantin sunt respectate, dar nu sunt menite să-l impresioneze pe un sihastru devenit legendar prin harismele sale excepţionale. În relatarea lui Sozomen, Sf. Antonie îi reproşează lui Constantin condamnarea lui Atanasie şi, implicit, complicitatea sa cu erezia ariană, îndemnându-l totodată să fie un păzitor al dreptăţii pentru cetăţenii imperiului. Pe cât de plauzibilă, pe atât de remarcabilă, această relaţie epistolară între Constantin cel Mare şi pustnicul Antonie (care este foarte probabil să fi menţinut pe parcursul vieţii legătura cu cercurile de asceţi alexandrini din descendenţa şcolii lui Origen) confirmă faptul că anatemizarea istoriei nu reprezintă decât o etapă în formarea monastică, iar nici pe departe ultimul său ultimul cuvânt. Raportul monahismului cu statul teocratic şi Biserica rutinizată instituţional este de natură profetică. Forţa idealurilor sale utopice ţine însă de-o strictă angajare în liturghia memoriei, care reactualizează „principiul făgăduinţei” prin mijlocirea unor arhetipuri universale din istoria legământului lui Dumnezeu cu Israel (e.g., Avraam, Moise, Ilie). În raport cu aceste modele ale peregrinării, integrate în economia euharistică a comunităţii ecleziale, idealul teocratic al stabilităţii trădează un insuficient negoţ cu temporalitatea eshatologică a liturghiei creştine. Utopia teocratică, prin urmare, se impune ideologic, agresiv, dintr-un azimut contestat atât din punct de vedere politic, cât şi din perspectiva spirituală asumată de-un monahism prin definiţie – cel puţin la origini – profetic şi reformator. Este interesant de remarcat că răzbunarea modernităţii asupra religiilor instituţionalizate n-a reuşit – în pofida violenţelor antimonastice care s-au succedat de la Henric al VIII-lea în Anglia, trecând prin revoluţia franceză, agresiunea iozefină asupra instituţiilor religioase din imperiul austro-ungar şi ajungând până la Stalin şi Ceauşescu în Europa răsăriteană – să suprime complet posteritatea utopiei primilor călugări creştini. Aşa cum remarcă şi Sorin Antohi, utopia panortodoxă a muntelui Athos, care numără o istorie neîntreruptă de peste un mileniu, a rezistat căderii Bizanţului, cu toate complexele sale teocratice mai mult sau mai puţin refulate. Visul lui Constantin cel Mare a ieşit din istorie, dar numele său a intrat în calendarul Bisericii. Athosul însă, această veritabilă „Castalie ortodoxă” (p. 132) şi paradis al isihasmului, a rămas intact atât pe harta geografică a lumii cât şi – iată – în istoria puţinelor utopii realizate ale umanităţii. 

Cu aceste remarci, ne putem întoarce la autor. Sorin Antohi a scris această carte cu ambiţia – perfect justificată şi deplin onorată – a sincronicităţii în raport cu cercetarea istoriografică occidentală. Scriitura este densă, desfăşurând eliptic o pleiadă de argumente ancorate într-o bibliografie arborescentă. Încadrările istorice, acoladele epistemologice, digresiunile semantice, excursiile în lumea literaturii şi comparaţiile frontale sunt adesea acompaniate de penetrante remarci în sfera politicii, a eticii şi a teologicului. Sinele auctorial este în mod asumat ironic, deşi capabil de-o elegantă empatie faţă de subiectul dezbătut. Prin complexa tipologie pe care-o propune, autorul îşi epuizează subiectul fără să cedeze facil retoricii exhaustivităţii. Articulată pe o fundaţie invizibilă care nu ţine doar de opera erudiţiei, Utopica lui Sorin Antohi este – de la ţinuta grafică la conţinutul gramatologic – o carte deplin reuşită. 

Mihail NEAMŢU

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s