TEOLOGIA PENTRU MOROMETE

staniloae.jpg 

Gazeta, între sinod şi şezătoare

Am avut în scurta noastră istorie culturală câteva „genii pustii”. Ca adevăraţi patriarhi ai deşertului românesc, ei au sfârşit prin a vorbi mulţimilor. Este poate destinul culturilor minore să-şi consacre marile excepţii vocaţiei apostolatului. Căci acolo unde sunt foarte puţini, aceştia trebuie să facă totul. Spre pildă şi consolare, avem istoria lui Søren Kierkegaard (1813-1855) din Copenhaga primei jumătăţi de veac XIX. Acest excentric teolog, cu o imensă operă dar lipsit de catedră, cedase şi el robustei „tentaţii” a jurnalisticii. Pentru că, printr-o piezişă aproximaţie geografică, Danemarca ar putea părea o Dobroge situată în vecinătatea Mării Nordului, am remarca cum la Bucureşti, în acelaşi secol şi numai câteva decenii mai târziu, Mihai Eminescu îşi asuma şi el riscul deriziunii. Făcând zilnic drumul spre Lipscani, când amintirile sale germane erau confiscate de temperaturile caniculare ale politicii româneşti, Eminescu conversa zilnic cu „marele public”. În obscuritatea unei cămări din redacţia Timpului, poetul îndrăgostit de Hamlet era obligat să descrie întâmplările bolnave ale vremii. Cel puţin la noi, tradiţia a continuat.  

Cine dintre cei mari a evitat publicistica, în eseuri sau foiletoane? Nu este destul să-i menţionăm aici doar pe „greii” de felul lui N. Iorga sau M. Eliade – ultimul convertit la „elitism”, dar nici atunci definitiv, doar după război. Lista cu nume prestigioase afirmate în dezbaterea critică de idei nu poate fi aici discutată. Să observăm însă că profuziunea inteligenţei româneşti interbelice se datorează vitalităţii acestei instituţii fundamentale care, de la jumătatea secolului XIX încoace, a fost şi a rămas revista culturală. Citite de magnaţi, educatori, funcţionari sau chiar de ţărani mai răsăriţi, revistele au exercitat în cultura română o influenţă majoră asupra educaţiei. Pentru intelectuali ele au avut o funcţie catalizatoare iar asupra cititorilor nişte foarte sănătoase înrâuriri. Excepţie de la această regulă nu face nici unul dintre vrednicii teologi români ai epocii. Aceasta se datorează şi faptului că tradiţia dezbaterilor publice este intrinsecă istoriei creştinismului. Biserica răsăriteană, fără să aibă un magisteriu sau un centru de autoritate infailibil, afirmă dialogul ca metodă de-a surprinde esenţa participativă a cunoaşterii. Întruniţi la sinoadele ecumenice ale Bisericii universale, Sfinţii Părinţi nu erau în căutarea adevărului dogmatic al Revelaţiei. Sinoadele exprimă adevărul dogmei, nu se angajează dialectic în descoperirea lui. În creştinism, însă, legea formulării adevărului nu diferă de principiul revelaţiei sale. Pe scurt, între un conciliu şi o şezătoare, vlădica şi opinca se întâlnesc cu aceeaşi nevoie de celălalt. Biserica nu aderă la o concepţie esoterică despre adevăr. Adevărul nu este un absolut irecuperabil, dar nici un simplu enunţ pozitiv, bazat pe relaţia de corespondenţă biunivocă între cuvinte şi lucruri. Reficarea anunţă mai degrabă pericolul idolatriei conceptuale. De aceea, adevărul şi binele nu sunt obiectul posesiei cognitive, ci mai degrabă un orizont de participare existenţială.  

Predica scrisă 

Din acest motiv, gazetele culturale cu rubrici religioase ori revistele de orientare teologică n-au lipsit niciodată din istoria presei româneşti. Deja în 1839, arhimandritul Dionise Romano lansa Vestitorul bisericesc, iar în 1853, mitropolitul Andrei Şaguna fonda Telegraful român. De atunci încoace, activitatea gazetărească a excelat cel puţin în cantitate, dacă nu întotdeauna şi în calitate. În perioada interbelică, Nichifor Crainic scria constant la „Gândirea”, pregătind simultan pentru tipar câteva rezistente volume de teologie istorică sau sistematică. Sub bagheta discretă a lui Nae Ionescu, Gh. Racoveanu producea – alături de câţiva colaboratori de excepţie – zeci de pagini deopotrivă sobre şi reconfortante în revista de critică teologică „Predania”. 

Mai ales între anii 1940-1950, Dumitru Stăniloae îşi disputa priorităţile între „Telegraful român” şi munca la Filocalie. Fireşte, compromisurile era vizibile. Unii adoptau o stilistică didacticistă, grăbită sau improvizată; alţii sacrificau prea multe pagini unor contingenţe minore ale istoriei. La aceasta se adaugă, în cazul fiecărui autor, o anumită vulnerabilitate faţă de legea de atracţie gravitaţională a istoriei: virajul spre extremismul politic în cazul lui Nae Ionescu, gafele poporaniste ale lui N. Crainic sau apologia naivă românismului (inclusiv a Maglavitului), semnată de  D. Stăniloae.  În aceast concert de fapte zeloase, cititorul va citi mai mult decât coincidenţa unor biografii suprapuse. Este frapant să descoperi instinctul unanim al orientării împărtăşit de către cei mai înzestraţi scriitori afirmaţi mai ales după Unirea de la 1918. Fără ca toţi să poată presimţi spectrul catastrofei comuniste care plutea ameninţător la orizont, interbelicii s-au întrecut pe sine printr-o hărnicie ieşită din comun. S-au tipărit în această perioadă nenumărate lucrări tangente la orbita teologică: cărţi de poezii (A. Cotruş, V. Voiculescu, P. Sterian, N. Crainic, R. Gyr), câteva nuvele (V. Voiculescu, G. Galaction, Al. Mironescu), polemici (Gh. Racoveanu vs. N. Crainic, D. Stăniloae vs. L. Blaga), eseuri speculative (D. Stăniloae, M. Vulcănescu), jurnale (Sandu Tudor) sau studii biblice, patristice, dogmatice sau de istorie eclesiastică (G. Galaction, V. Radu, N. Neaga, Liviu Stan, Iustin Moisescu, Irineu Mihălcescu, Ioan Coman). Multe cărţi apărute la Paris ori Berlin într-o primăvară erau recenzate cel târziu în toamna aceluiaşi an, la Bucureşti. Traducerile din autorii patristici au fost, de asemenea, considerabile. Interbelicii redescopereau tradiţia, construiau instituţii, legau noduri de comunicare. Acest imperativ local traduce poate economia culturii religioase creştine, funcţională în spaţiul românesc din vremea cronicarilor, dar exploatat matur, pentru întâia oară, de către intelighenţia uniată (Inochentie Micu, Gh. Şincai, P. Maior).  

Misionarismul cultural 

Nevoia de convertire a culturii la misionarism ţinea în primul rând de credinţa augustiniană în univocitatea conceptului de „iluminare”. Binele, adevărul, frumosul predate în şcoli nu puteau fi valori lipsite de inspiraţie divină. Din punct de vedere structural, misionarismul cultural nu reprezintă decât transformarea ancestralei funcţii sacerdotale, care presupune actul iniţierii şi al mijlocirii în numele unei comunităţi religioase. Profesoratul, de pildă, era la origini o licenţă sacră. Treptat, în contextul pluralităţii seculare, această origine sacrală s-a estompat. Păstrând totuşi termenii analogiei, pe lângă un savant, prezenţa gazetarului e indispensabilă la fel ca un diacon pe lângă preot sau episcop. 

Din alt punct de vedere, majoritatea proiectelor moderne de anvergură par să articuleze simbolic tensiunea dintre religiozitatea de tip agrar – sedentară, conservatoare, defensivă – şi fondul mitic pastoral, care recunoaşte necesitatea altoirii, a comerţului, a curiozităţii ofensive. Sunt două atitudini arhaice care se regăsesc în matricea „creştinismului cosmic”: pelerinajul la „locurile sfinte” apare ca o simplă conversie a transhumanţei, riturile liturgice sunt o imagine a călătoriei într-un cosmos spiritual, iar cimitirul, troiţele sau biserica sunt tot atâtea mărci ale permanenţei sacrului. Unii cărturari se ocupă metodic de zestrea locului sau a pământului, în timp ce alţii „pierd vremea” consemnînd profilul alterităţii, descoperind instrumentele comparaţiei şi învăţînd regulile de negoţ cu o noutate masivă, poate chiar globală (e.g., descoperirea Asiei). Uneori, ambele dispoziţii îşi fac loc în aceeaşi personalitate. La fel, unele reviste discută „specificul” românesc, altele sunt obsedate de „integrare” şi „universalitate”.  Cu rădăcini directe sau derivate în lumea „de la ţară”, proveniţi dintr-un popor care n-a cunoscut niciodată o ancestrală aristocraţie, cărturarii români – religioşi sau nu – moşteniseră sănătoase intuiţii „organiciste”. Că liturghia din biserică are o propensiune spre universalism, sau că viaţa mănăstirească – organizată în jurul unor personalităţi harismatice – devine lucrătoare numai prin legătura directă cu poporul (urma stăreţismului slav pe pământ românesc), iată câteva intuiţii care au fecundat tacit mitologia seculară a cărturarilor noştri. Să ne aducem aminte apoi că, între secolele XVIII-XIX, demnitatea sacerdoţiului în satele româneşti a rămas neschimbată doar fiindcă preotul întrupa, de regulă, virtuţile „omului cu carte.” Biblia, citită în diferite limbi, era abecedarul tuturor şcolarilor, din prima clasă primară până târziu, către anii de la Universitate, când cu o enigmatică suficienţă studenţii o abandonau.  Prin urmare, cultura de masă nu este creaţia postmodernităţii, ci visul secret al oricărei religii mesianice. Creştinismul pare să fi operat o sinteză aparte între ispitele nomade ale dominaţiei (reflectate în experienţa colonialismului occidental) şi somnolenţa genei sedentare (exprimată, bunăoară, de cultul şintoist al strămoşilor). În zorii şi după-amiaza modernităţii româneşti, membrii şcolii ardelene, valahe sau moldoveneşti au priceput foarte bine că templul (devenit bibliotecă sau academie) are un renume fals atunci când nu comunică un mesaj străzii. Este bine să reţinem acest detaliu: chiar seduse de tentaţiile politicului (neştiind dreapta ce poate face stânga!), primele generaţii de cărturari români aveau nostalgia ctitoriilor. Astfel s-a ajuns ca singurul volum antum semnat de Nae Ionescu să fie o colecţie de articole din „Cuvântul”. Nici „conferinţelor radiofonice” ţinute de numeroşi universitari sau membri ai Academiei române nu le lipsea audienţa. Astăzi le putem verifica şi elogia scriptic, atât calitatea cât şi temeinicia. Prezenţa lor în agoră n-a fost un gest circumstanţial, ci o decizie profetică, încă imperfect recuperată.

Şovăieli 

Care este însă locul teologiei în spaţiul public românesc de astăzi? Ce vizibilitate culturală a dobîndit într-o duzină de ani activitatea a sute de profesori din zeci de seminarii şi facultăţi de teologie? Dar prezenţa în societate a miilor de absolvenţi ai instituţiilor sus amintite? Răspunsul, mai degrabă sumbru, nu-şi poate găsi explicaţia doar în mecanismele secularizării la care societatea românească s-a branşat fără ezitare. Biserica îşi are partea ei de răspundere, care îşi cere urgen un diagnostic şi-o terapie. 

Unde se ascunde eşecul? Pe scurt, în incapacitatea instituţiilor teologice de a-şi integra absolvenţii în viaţa publică a României. După câteva eşecuri provocate, care includ proiectele editoriale curajoase ale redacţiilor revistei „Biserica şi problemele vremii” (la Iaşi) sau „Aproape” (la Bucureşti, nemaiapărută), ne lipseşte şi astăzi o publicaţie de largă circulaţie, care să „vestească de pe acoperişuri”  ideea creştină despre timpul şi spaţiul lumii româneşti. La fel de pilduitoare este lamentabila condiţie a revistelor teologice, incapabile să atragă inteligenţele emigrate la studii în Apus, ori să repertorieze la vedere apariţiile esenţiale de carte, dacă nu străină atunci măcar românească. Într-un chip aproape neverosimil, trec astăzi necomentate în publicistica creştină nenumărate isprăvi din lumea bibliotecilor, a galeriilor de artă sau a smeritului spaţiu civic. În ce măsură, te poţi întreba, a fost absorbită şi dezbătută în mediile intelectuale creştine opera de traducere şi intermediere culturală iniţiată acum mai bine de un deceniu de către diaconul Ioan I. Ică jr.? Fără nici o exagerare, se poate spune că directorul editurii „Deisis” îl rivalizează deja în realizări şi prezenţă profetică pe legendarul Coresi, un alt destoinic transilvănean. Dacă am avea un alt suflu publicistic în presa creştină, atunci audienţa cărţilor publicate la Sibiu, Bucureşti, Iaşi sau Braşov ar creşte şi discursul public al Bisericii ar descoperi, în exilul litomaniei, cu totul alte priorităţi. Cronicile ar întocmi mai mult decât nişte bibliografii, devenind un culoar pentru exerciţiile de admiraţie, vigilenţă sau recunoaştere. Lectura cu voce tare ar dicta atitudini, descoperind vocaţii, dând trecătorilor prin Areopag un imbold către adevăr şi poate chiar o trusă metafizică de salvare.

Ce anume găsim la antipozii publicisticii teologice din România de astăzi? Avem o presă culturală în care, cu onorabile excepţii, se afişează tribal alianţe şi războaie între persoane şi generaţii mai mult decât se discută adevărul unor filozofii. Într-o stranie complicitate cu alergiile laiciste din Hexagon, foarte mulţi privesc fenomenul religios ca pe un subiect tabu, când nu ca pe un indiciu al retrogradării sociale. Atunci însă când discută religiosul – şi nu oricum, ci la persoana a III-a – intelectualul respectabil n-ar vrea să-i şi asume esenţa teologică. Ne rămân, deci, surprizele bucătăriei balcanice, care îndură fără efort ghiveciul şi cacealmaua: o cultură a divertismentului – această puerilă consimţire la moarte –, stilistica deprecaţiei şi verbul băşcăliei nemăsurate. Sunt multe exemple de paragină ale simţului nostru critic post-decembrist şi nu trebuie insistat. Prea mulţi au întâmpinat numeroasele ipostaze de „obscenităţii publice” româneşti cu logica inopinată a surdinei. Asfixiaţi de politeţuri, am ales să tăcem, parcându-ne consideraţiile pe străzile neasfaltate ale unei şovăieli ancestrale.Ce ar fi (fost) de făcut? Fără îndoială, Biserica nu se întăreşte pe sine atunci când alcătuieşte un nou index prohibitorum şi nici când distribuie medieval anateme către autorii înfăşuraţi în mantaua sfâşiată a modernităţii. Asceza trezviei nu se confundă cu trufia sentinţelor inchizitoriale, fără drept de apel sau cale de întoarcere. În creştinism, judecata publică şi privată nu se suţine decât atunci când este articulată de-o sensibilitate liturgică faţă de soarta aproapelui. Etica iubirii nu interzice juridic manifestarea păcatului, ci îi descoase iţele. Răul nu e substanţial, ci un joc consimţit de aparenţe. De aceea, nu de-o revoluţie de tip islamic şi nici de-o reformă puritanistă a sensibilităţii culturale avem noi astăzi nevoie, condamnând fără echivoc expresiile potpurii ale diversităţii, ci de-o vibraţie subtilă, plină de compasiune, în uvertura perpetuă a hermeneuticii iubirii. A veghea în cetate nu înseamnă să-ţi trâmbiţezi egoist certitudinile. Luminile Evangheliei sunt blânde şi, tocmai de aceea, pătrunzătoare. La antipozi, sloganurile fundamentaliste, împachetate fără calm şi cu ostentaţie, nu trimit decât la setea de ordine prin răzbunare.

În concluzie 

Pentru a vorbi lumii, studenţii disciplinei (citeşte: ascezei) teologice ar trebui să deprindă, pe lângă o inimă curată şi-o inteligenţă ironică, ştiinţa apostolică a scrisului şi arta nefăţarnicei rostiri. Ucenicii Cuvântului vor putea folosi oare altceva decât „cuvinte potrivite”, „totdeauna plăcute şi drese cu sare” (Coloseni 4, 6), „vrednice de credinţă şi de toată primirea”? Vor avea oare oamenii de cultură şi de presă ai Bisericii puterea de a-l pune pe gânduri pe-un sceptic Moromete al zilelor noastre? Va pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu în satele aceluiaşi Teleorman, lipsite poate de ecou literar, dar încă pâlpâind a viaţă? Tradiţia ne spune că seniorii teologiei, socotită de latinii scolastici „regina ştiinţelor”, s-ar cuveni să fie buni meşteri de poduri şi luntrii. Cheagul teologiei creşte, la urma urmei, din comunicarea cu alteritatea. Este inadmisibil, atunci, ca provocările diverselor ştiinţe contemporane – de la filozofie, antropologie, psihologie, istorie ori sociologie până la dezvoltări mai recente precum medicina genetică sau bioetica – să nu fie interpelate teologic, cu tâlc şi premeditare, prin atenţia generoasă a acelui spirit creştin care a făcut din epoca patristică un reper normativ pentru conştiinţa eclezială ortodoxă. Dacă ar fi să măsurăm amploarea misiunii sale sociale şi culturale, am putea spune atunci că în Biserica răsăriteană din România nu abundă astăzi hermeneuţii devenirii întru devenire. Există, desigur, câteva remarcabile excepţii de cronicari ortodocşi, care dau lupte nocturne cu îngerul călimarei şi vor să biruiască tentaţia mizantropiei. Poţi însă număra pe degete simpozioanele sau conferinţele care să-i fi adus laolaltă pe cărturarii Bisericii şi savanţii Universităţii, la masa unei dezbateri de interes comun (cum ar fi, de pildă, genealogia mariajului între teologie şi naţionalism în România modernă). În epoca de aur a patristicii sau în febrilul sfârşit de veac XIX al Rusiei pravoslavnice, existau teologi care inundau cu forţa virtuţii şi răbdarea inteligenţei atâtea tărâmuri de mister şi revelare. Dacă astăzi, personalismul atât de popular printre teologii moderni n-ar rămâne doar o etichetă, atunci el s-ar reflecta într-un pasionat dialog cu cei care mai jertfesc încă unui „Zeu nescunoscut”. Dacă ar fi să urmăm modelul patristic al teologiei – un model pastoral şi confesional prin definiţie, mărturisind „cu timp şi fără timp”, „până la marginile lumii”, Cuvântul revelat al singurului Dumnezeu – va trebui să prelungim liturghia zilnică a existenţei noastre în spaţiul public. Am uitat astăzi de liturghia mărturisirii prin faptă şi cuvânt? Mâine şi bisericile care ne-au mai rămas vor fi pustii. În zorii tristeţilor noastre metafizice, cocoşul va fi cântat deja de trei ori… 

A lua atitudine în treburile cetăţii, a sprijini iniţiativele culturale, politice şi economice care îmbrăţişează valorile Evangheliei, a oferi ospitalitate în actul sacramental al rostirii – toate acestea reprezintă gestul complementar participării liturgice la Taina euharistică a Bisericii. Din păcate, parohiile au devenit în vremurile noastre o entitate vagă, cu graniţe variabile, dictate prea des de arbitrariul unor opţiuni subiective. În compensaţie, am putea să clădim parohia virtuală a literelor câteva forturi ale credinţei, prin alianţa între inteligenţă şi har, entuziasm şi hărnicie. Unui creştin nu-i stă bine în postura de chibiţ îmbufnat pe tuşa istoriei şi nici bombăneala n-am spune că-i din acelaşi aluat cu rugăciunea. Teologia le cere slujitorilor săi o judecată a temeiurilor vieţii comunitare, fără dispreţ sau condamnare, adusă la lumina Cuvântului „destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii”. Ni se impune astăzi un exerciţiu critic şi auto-critic, ca temei al smereniei din care se naşte tot lucrul bun. Am putea uita pentru totdeauna ideea că teologia ar fi o facultate pe care o absolvim, eventual, în anii tinereţii. Raportul e invers. Teologia ne absolvă neştiinţa şi păcatul. Pentru aceasta, ea smulge mereu din partea noastră datoria infinită de-a mărturisi „cât bine ni s-a făcut”.  

Mihail NEAMŢU

(text din volumul Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2005)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s