*Cultura libre? Nici măcar. Este vorba doar despre cultura TVR, aşezată dandy în decorul trendy al literaturii blog. Sedusă de forţa memoriei scurte, televiziunea publică a renunţat mai nou la orice ambiţii formatoare sau enciclopedice. Pe vremuri, ce-i drept mai grele, ne familiarizam cu antichităţi precum emisiunile doamnei Cornelia Rădulescu despre „cultura La Tène” ori „Sântana-de-Mureş.” Astăzi, scopurile tradiţiei sunt mult mai greu de atins: vorbim despre o emisiune care „îşi propune să aducă dezbaterea din domeniul cultural la nivelul oamenilor care nu au acces la presa culturală.” Vă nedumereşte cumva faptul că există public incapabil să citească, dacă nu cărţi şi bibliografii, măcar câteva reviste? E deja un semn de hegemonism macho. Trăim vremuri cu incertitudini seducătoare, chiar dacă mai aproape de stadiul analfabet al conştiinţei. Cine va putea încălca drepturile omului recentissim de-a contempla cultura libre, dincolo de pretenţiile universitare care mai impun, puţin neverosimil, datoria sacră a lecturii?  Într-o emisiune din luna mai, avându-i ca invitaţi pe domnii Andrei Pleşu şi Marius Oprea, moderatorul ne-a urat tuturor, pe un ton suav, uşor moftologic: „mergeţi liniştiţi la revoluţiile dumneavoastră.” Nu înainte de a-şi fi exprimat câteva perplexităţi: nu este oare „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România” o instituţie inutilă, poate chiar „vindicativă”? Mai mult: nu ar trebui ca istoricii comunismului românesc să acorde „premisa de nevinovăţie” acestui „fenomen” al secolului XX – studiat, spre îngrijorarea tânărului contribuabil, pe cheltuiala banului public? Nu cumva păcătuim prin „subiectivism” socotind comunismul o crimă împotriva umanităţii? Sunt îngrijorări aproape de pasiunile personajelor din romanul RealK. Dar noi, cei întârziaţi în trezvie şi luciditate, sau poate doar lipsiţi de răsfăţul uitării, cărui „e-Liberator” să ne cerem scuze? 

*The Economist (10-16 iunie 2006) notează marea absenţă a Chinei dintre selecţionatele de fotbal alineate la Campionatul mondial. Faptul nu este întâmplător şi relevă ceva din miracolul acestui „sport rege.” Pentru că fotbalul rezistă prin creativitate şi simţ dezvoltat al comunităţii, performanţa nu poate fi programată printr-o inginerie de extracţie totalitară (e citat cazul atleţilor est-germani, al gimnastelor românce şi al înotătorilor chinezi). Nici juntele militare, nici dicatorii nu au reuşit să de-a viaţă fotbalului mai mult decât energiile recoltate din geografia simbolică a unei oricât de mici naţiuni. De altfel, preşedintele Iranului – pasionat în mod paradoxal de fotbal – a putut înţelege acest fapt chiar la faţa locului (contemplând mai cu seamă înfrângerea în faţa selecţionatei Portugaliei). Pe de altă parte, nici varianta „capitalistă” de abuz (dopajul) nu pare capabilă să asigure echipelor un plus de performanţă. Fotbalul e unic pentru că asmute pariorii, secretă surprize, devansează prognoze chiar şi acolo unde factorul uman (e.g., arbitrajul) intervine nefast (precum în Coreea-Japonia 2002).  *Suplimentul sportiv al ziarului bavarez Süddeutsche Zeitung (8 iunie, a.c.) publică un interviu cu fostul căpitan al echipei Braziliei din anul 1970: Carlos Alberto Torres (n. 1944). „Aceasta este legea naturii: Brazilia e mereu favorită,” declară Torres într-un interviu care sublinează natura ofensivă a şapte din cei unsprezece jucători ai echipei de bază. „Stilul nostru nu se va schimba niciodată” – iată o promisiune rivalizată doar de Argentina, care, supravegheată din tribune de Maradona, a înfrânt cu 6-0 selecţionata Serbia-Muntenegru, într-o după-amiaza dezlănuţuită de 16 iunie, la Gelsenkirchen. Explicaţii suplimentare pentru geniul braziliei (şi, prin extensie, cel sud-american) se găsesc în volumul de istorie jurnalistică recomandat de Die Zeit (8 iunie, a.c.): Alex Bellos, Futebol: The Brazilian Way of Life (2006, ediţia a doua, îmbunătăţită). 

*The Spectator (3 iunie, a.c.) dedică un articol situaţiei drepturilor civile din Iran. Allister Heath ne reaminteşte că musulmanii alţii decât şiiţi (în special grupările sunni şi sufi) sunt trataţi ca cetăţeni de rang secund în republica condusă de Mahmoud Ahmadinejad. Situaţia minorităţilor religioase (creştini: 300.000; baha’i: 300,000; evrei: 30.000; zoroastrieni: 20.000) nu este deloc mai uşor de suportat. Ayatolahul Ahmad Jannatti i-a calificat pe non-musulmani drept „animale păcătoase.” În mod deosebit, convertirile religioase la creştinism sunt prohibite – candidaţii la botez fiind pasibili de pedeapsa cu închisoarea. Coroborate cu datele provenite din Somalia, Afganistan, Indonezia, Arabia Saudită, Egipt, Sudan, Pakistan, Turcia şi alte ţări islamice, aceste informaţii pun serios în chestiune problematica teologico-politică a conflictului între valorile Occidentului democratic şi reacţionarismul inuman al ideologiilor fundamentaliste.  *„Dacă marea ofensivă islamistă iraniantă este înfrântă, între timp, Hamas va sfârşi prin a accepta din ce în ce mai mult realităţile; dacă înfruntarea iranienilor şi a aliaţilor lor devine inevitabilă, Hamas va ezita cu atât mai mult să se amestece. Aşa cum a făcut Franco cu Hitler în 1940.” Acestea sunt cuvintele lui Alexandre Adler, găzduite de Le Figaro (15 iunie, a.c.), într-un comentariu pertinent intitulat: „Que faire avec le Hamas?” Fireşte, nu doar poziţia Occidentului faţă de Iran va putea deschide poarta suporterilor Hamas către o politică a dialogului, ci şi raportul SUA-Israel. Atacul din 9 iunie a.c. asupra unei familii palestiniene (7 morţi) din fâşia Gaza a fost condamnat de preşedintele Mahmoud Abbas, în timp ce autorităţile israeliene au negat orice implicare. Recent, programul BBC News Watch a dedicat o întreagă emisiune problemei „echidistanţei” jurnalistice, contestată de ambele părţi. Un nou prilej pentru a sesiza carenţele grave de informare în mass-media din România, mulţumită să se complace într-un vast parohialism deontologic. E de sperat că intergrarea europeană va avea un impact asupra calităţii şi diversităţii informaţiei accesibile în domeniul public. 

*Acton Commentary (21 iunie, a.c.) publică un articol al lui Kevin Schmiesing (autor al cărţii American Catholic Intellectuals, 1895-1955, Edwin Mellen Press, 2002) despre provocarea demografică şi riscul imploziei care paşte numeroase ţări europene, alături de Rusia ori Coreea de Sud. Costurile economice derivate dintr-un etos cultural anti-reproductiv nu pot fi neglijate de către nici o societate dezvoltată. În pofida politicilor guvernamentale operate în state precum Germania sau Italia, care au încercat să încurajeze lărgirea familiilor, rata natalităţii a continuat să rămână foarte joasă. Kevin Schmiesing ne reaminteşte însă că marea excepţie pe care o constituie Franţa trebuie legată de fertilitatea extraordinară a comunităţilor de musulmani rezidenţi în această ţară. Prin urmare, aspectul etic de care depinde un proiect politic (democraţia) şi economic (prosperitatea) nu poate fi ignorat. Fără cultivarea virtuţilor personale (în acest caz, abnegaţia părinţilor) echilibrul social se degradează rapid. Cazul dramatic al României, unde o bună parte din populaţia tânără a emigrat ca forţă de muncă, rămânînd ca sistemul de pensii pentru vârsta a treia (bazat pe principiul etic al solidarităţii) să fie susţinut de-o minoritate de salariaţi activi. Absenţa unor politici publice cu amprentă creştin-democrată, dar mai ales dictatura consumerismului, face din noţiunea de responsabilitate socială o ficţiune candidă. „Creşteţi şi vă înmulţiţi” nu e neapărat porunca la care vedetele să reflecteze, printr-un gest reflex, în faţa reflectoarelor. Optimismul facil („viitorul sună bine”) bazat pe valorile aparente ale fiinţei (care echivalează binele cu valoarea de schimb: merită să există doar ceea ce se cumpără) nu are cum să cultive nobleţea unui crez eroic (fără de care istoria veche sau modernă apare ca un şir de accidente derizorii). Ar fi greşit, aşadar, să considerăm că politicile statele sunt primele responsabile de catastrofa demografică care pândeşte atâtea naţiuni (mai puţin America, aşa cum arăta Robert Kagan în Of Paradise and Power. America and Europe in the New World Order, 2003). Răspunsul trebuie căutat şi găsit în cu totul altă parte.  *Foreign Affairs (iulie-august, 2006) dedică un întreg număr poziţiei Indiei în peisajul economiei mondiale. Demografia ascendentă are aici efecte pozitive, contribuind direct la creşterea de 7.5% a produsului intern brut între 2002-2006. În cuvintele lui Gurcharan Das, „India s-a bazat pe piaţa sa internă mai mult decât pe exporturi, pe consum mai mult decât pe investiţie, pe tehnologia înaltă decât pe manufactura de bază. Această abordare a însemnat faptul că economia indiană a fost protejată faţă de recesiunile globale, arătând un grad de stabilitate la fel de impresionant ca şi extinderea sa.” Creşterea importanţei geopolitice a Indiei în Asia şi pe glob n-ar trebui, desigur, să lase indiferentă chestiunea cercetărilor academice asupra culturilor antice şi moderne ale marelui subcontinent – despre care lumea universitară, la noi, vrea să ştie încă foarte puţin. 

Ştefan CORBU

(iulie, 2006)