REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC

Principiile teologice ale educaţiei 

Care este ecuaţia pedagogică a teologiei ortodoxe la începutul mileniului III? Cum anume îşi pregăteşte Biserica noastră viitorii preoţi, învăţători şi mărturisitori laici ai credinţei creştine, în condiţiile tot mai severe impuse de noua vârstă (New-Age) a lumii? De unde începe şi cum se termină educaţia teologică a celor mai activi membri ai Bisericii, proveniţi astăzi din familii cel mai adesea lipsite de omogenitate şi transparenţă religioasă? 

Cei mai mulţi dintre tinerii care se înscriu la facultăţile de teologie nu cunosc din familie nici măcar regulile simple ale praticii creştine. Cei mai sinceri dintre candidaţii la teologie au făcut prima experienţă a credinţei fie prin intermediul lecturilor, fie prin întâlnirea nemijlocită cu câţiva fericiţi apostoli ai Evangheliei lui Iisus Hristos. Familiile din care se trag majoritatea tinerilor creştini au fost profund marcate de trauma comunistă iar apoi şocate de manifestul împotriva firii al postmodernismului.  

Educaţia creştină nu poate începe, deci, decât la parterul unei firave conştiinţe a binelui şi răului. Scopul proiectului paideic al Bisericii ar fi însă transformarea reflexelor noastre morale într-o sensibilitate duhovnicească, demnă de toţi cei botezaţi întru numele Domnului. Parcursul ideal ar fi trecerea de la legea firii la legea harului şi cunoaşterea vie a Împărăţiei cerurilor. Acest complex proces de transformare personală nu poate avea loc decât în contextul unei interpretări existenţiale a vocaţiei teologice. De la politica informării exterioare trebuie să ajungem la asceza formării lăuntrice. Numai părăsind mentalitatea de propagandist religios, tânărul creştin va dobândi harul adevărat al mărturisirii.  

Din nefericire, de cele mai multe ori acest proiect de tranziţie nu reuşeşte. Mulţi dintre cei care ar trebui să lumineze ca nişte icoane ale Înţelepciunii ajung să fie, pentru cei din lume şi din Biserică, deopotrivă, pricini de sminteală. Din păcate, dezorientarea „bobocilor” nu este doar temporară; ea continuă de multe ori în perioada formării şcolare, prelungindu-se în nu puţine cazuri şi după momentul festiv al absolvirii facultăţii. Dacă absenţa unui sprijin familial nemijlocit, alături de un context socio-cultural de multe ori ostil creştinismului, explică o parte din acest eşec, este cazul să ne întrebăm ce anume îi lipseşte sistemului de educaţie al Bisericii ortodoxe pentru a diminua riscul naufragiului? 

Condiţii de viaţă 

Fără a crede că viaţa de student la o facultate de teologie ar putea oferi, timp de patru ani, o trusă completă de rechizite culturale şi duhovniceşti, ne propunem un survol critic asupra câtorva puncte nevralgice ale sistemului ortodox de educaţie. Credem că aspectele aici relevate necesită o medicaţie urgentă şi eficace. Vom începe prin a vorbi despre o situaţie de foarte multe ori neglijată, deşi de buna sa rânduire atârnă succesul unei veritabile paideia ortodoxă. Înainte de-a vorbi despre profesorat şi programa de învăţământ, este cazul să ne întrebăm care sunt condiţiile de viaţă şi de lucru ale studentului ortodox? De bună seama, acestea nu pot să difere prea mult de condiţiile studentului obişnuit, care nu beneficiază de-o asistenţă materială considerabilă din partea familiei. Condiţiile de trai şi de studiu ale studentului care n-are norocul de-a fi odrasla unor părinţi înstăriţi nu pot fi descrise decât de un poem suprarealist al mizeriei. Cei condamnaţi de sărăcie la viaţa de cămin ştiu bine la ce mă refer. 

Studentul care beneficiază de-o cameră trebuie să-şi împartă viaţa alături de alţi patru colegi (în cazurile premianţilor un singur coleg). Lipsa de siguranţă, ameninţarea letală a muzicii de discotecă, condiţiile minimale de igienă, atmosfera promiscuă a băilor, zgomotul permanent al holului, traficul de bârfe, lipsa unor oaze de linişte (cum ar fi o capelă organizată permanent într-o cameră mai spaţioasă a unor cămine) – toate acestea constituie dezavantaje notorii pentru orice tânăr studios. Dacă lipsurile materiale ar putea fi mai uşor suportate de cei mai căliţi, ceea ce scandalizează este promiscuitatea atmosferei de cămin, care n-a întârziat să-i afecteze pe studenţii şi studentele la teologie. În mintea „teologilor” noştri, libertinajul sexual fermentează ca un must tulbure de toamnă. Faptul nu trebuie să ne mire. Erotomania din căminele studenţeşti ale României are astăzi un domeniu matematic marcat cu plus infinit pe abscisă şi zero barat pe ordonată. Este suficient să foloseşti o singură dată WC-ul infect al băieţilor dintr-un seminar de modă veche pentru a te convinge de imaginaţia înfierbântată a acestor tineri, în fapt, foarte singuri. Urmele „păcatelor ruşinoase” rămân scrise pe pereţi, dar traumele din sufletele bieţilor adolescenţi – obişnuiţi cu spovedania forţată – nu sunt vindecate, poate, nici după zeci ani. În afară acestor apucături, beţiile „trase” de candidaţii la pre(h)oţie au o notorietate încă nerivalizată de studenţii nici unei alte facultăţi. Cititori ai lui Bebe Mihăescu, abonaţi din oficiu la reviste de tip Playboy sau Hustler, nu puţini tineri teologi îşi afişează deschis apostazia. Hărţuiala, şantajul sau chiar violenţa fizică pot fi urmările unui protest individual împotriva acestor manifestări de neobarbarie clasică. 

Traumatizat de atmosfera barăcilor din seminarii (în ale căror dormitoare încap, puţin îngrămădiţi, chiar şi douzeci de elevi) sau de viaţa promiscuă din căminele de nefamilişti, nici cel mai bine-intenţionat student la teologie nu poate spori în lucrul cu cartea sau rugăciunea. Când sărăcia cronică se adaugă acestei stări de fapt, atunci tulburările afective, deznădejdea, crizele de personalitate şi abandonul studiului devin riscuri majore. În mod ideal, facultăţile de teologie ar trebui să-şi aibă propriul campus studenţesc. Dotat cu o bibliotecă, sală de informatică, dormitoare, o cantină şi o incintă sportivă, acest campus ar trebui amplasat într-un loc agreabil, inundat de verdeaţă şi linişte, punctată de melodia clopotelor şi păzită de silueta discretă a unei biserici în care profesorii şi studenţii s-ar putea întâlni zilnic. Chiar dacă un loc în aceste cămine private ale Bisericii n-ar putea fi oferit în condiţii de totală gratuitate, o asemenea opţiune ar fi oricând preferabilă pieţei imobiliare seculare. Decât să stea în gazdă la o familie lipsită de valori creştine, studentul la teologie ar prefera să plătească o cameră într-un cămin ecleziastic dotat cu asemenea facilităţi. Concesionînd la un preţ redus un teren din proprietăţile sale eparhiale, Biserica ar putea stimula investiţia privată într-un asemenea proiect imobiliar. Fără să asigure studenţilor săi condiţii de trai şi de lucru decente, nici administraţia Facultăţii, nici ierarhii Bisericii nu se pot aştepta la rezultate extraordinare. Reforma imobiliară mi se pare un element cheie în proiectul de reformă a învăţământului teologic românesc. Acesteia trebuie să i se adauge un nou sistem de burse private, oferite studenţilor de excepţie şi celor cu handicapuri fizice sau financiare.

Renunţînd la etica clientelară în raportul cu Statul, Biserica s-ar cuveni să ofere oamenilor de afaceri cu sensibilitate etică şi religioasă şansa unei investiţii nu atât în ziduri, monumente şi drapele, cât mai ales în oameni. Într-o lume tot mai atomizată şi lipsită de imaginaţie agapică, Biserica are obligaţia de a-i convoca, a-i recunoaşte şi a-i cinsti pe binefăcătorii săi.  

Profesoratul şi programa 

Reforma sistemului de învăţământ ortodox nu poate avea loc fără o regândire din temelii a statutului profesorului de teologie. În acest plan, trei sunt maladiile care trebuiesc grabnic combătute: impostura profesională (i.e., plagiatul, mita, etc.), descalificarea morală (i.e., sfidarea decalogului) şi nepotismul cadrelor didactice. Ca alternativă, Biserica trebuie să accepte logica pluralismului şi a concurenţei. Competiţia elegantă şi schimbul de experienţă între facultăţi se cer încurajate. Până la o anumită vârstă (aprox. 50 de ani), sau în absenţa unor merite academice excepţionale, nici un profesor n-ar fi indicat să ocupe un post la catedră pe viaţă. Nimeni n-ar trebui să fie asigurat prea din vreme cu un salariu sau o pensie de stat. De asemenea, monosexismul uneori misogin al catedrelor din facultăţile de teologie ar merita şi el chestionat. Mai este nevoie să spunem că nimic n-o poate împiedica pe-o femeie să predea la facultate un curs de patristică, etică sau dogmatică? 

De asemenea, ar fi bine dacă fiecare student ar avea dreptul de a-şi alege un tutore cu care să poată avea în mod regulat scurte întrevederi, formale sau informale. Am urma aici un sănătos model britanic. În mod firesc, tutorele i-ar putea oferi studentului sfaturi nu doar în chestiuni strict academice, ci şi în probleme cotidiene (cum ar fi ţinuta personală sau bunele maniere). În cazul în care acest tututore este un preot, el poate deveni duhovnicul liber-ales al studentului. Într-o asemenea relaţie, abuzul sau constrângerea se doresc din start excluse. În ceea ce priveşte programa de învăţământ, sunt mult mai multe lucruri de spus. Teologia este ultima dintre disciplinele academice care s-a dovedit pregătită să-şi modifice schemele de predare ori să-şi înnoiască sursele de inspiraţie. Metoda actuală de introducere a studentului ortodox în tainele teologiei este tocmai cea mai contra-indicată de Părinţii Bisericii. În loc să se înceapă cu instrucţia ascetică (lectura Scripturii, mai cu seamă a Psalmilor), trecând apoi prin contemplaţia naturală (filozofia etică a gânditorilor păgâni şi a Părinţilor Bisericii), pentru a ajunge abia apoi la dogmatică, la noi se face exact pe dos. 

Îl introducem mai întâi pe învăţăcel în păsăreasca dogmaticii pentru a-i da apoi o spoială de filozofie morală şi ascetică. Chiar şi aşa, structura formală a materiei intitulată „Dogmatica” este realmente catastrofală. Manualul de teologie cerut pentru examenul de admitere în facultăţi şi seminarii păstrează, în linii mari, volutele scolastice schiţate mai bine cu patru zeci de ani în urmă de profesorul I. Todoran. Raportat la tradiţia patristică, Dumnezeul despre care ne vorbeşte această carte mai curând dezagreabilă este de multe ori o caricatură; în cel mai bun caz, „Dumnezeu” devine un obiect inert într-un discurs căruia îi lipseşte, prin definiţie, orice putere de convingere. Tradiţia vestică a suflat demult praful de pe ochelarii de cal ai unei asemenea „ştiinţe” dogmatice. Teologia răsăriteană a rămas însă închistată sub greutatea vechilor prejudecăţi. Îl „învăţăm” pe Dumnezeu mecanic, după categorii moarte.  Vorbim despre dogmele Ortodoxiei ca despre un sistem închis de propoziţii axiomatice. Ca să nu ajungi eretic, totul este să înveţi bine distincţiile între „fiinţă” şi „energie” ori „esenţă” şi „persoană” etc. Dogma Treimii nu se mai deschide ca o fereastră prin care mintea se înalţă spre cer, în chip doxologic, nici dogma Calcedonului nu-i o strungă prin care, întotdeauna, gândirea noastră s-ar cuveni să treacă pentru a recunoaşte Chipul veşnic al lui Hristos. Dogmele sunt nişte formule abstracte, niciodată mai puţin plictisitoare decât ereziile (e.g., filioque). Pe acestea din urmă studenţii sunt chemaţi să le duşmănească fără încetare, de parcă întrebarea la care ereticii au dat un răspuns eronat n-ar fi fost nici ea legitimă. Predată în acest fel, Ortodoxia încetează să mai fie o hermeneutică existenţială a Revelaţiei, devenind o ideologie partinică. Ortodoxia nu mai este un mod de-a fi, ci un rezervor de muniţii şi clişee. Tradiţia patristică nu se mai întâlneşte ca un izvor de apă vie. Ea devine un muzeu păgubit, sau chiar o seră în care proprietarii au plantat „flori de mucigai”.  

În contextul socio-cultural în care Biserica se găseşte astăzi, apariţia unor noi cursuri în facultăţile de teologie pare de-o alarmantă stringenţă. Teologia este o artă a conversaţiei pe verticala Dumnezeirii şi orizontala lumii. Un curs de propedeutică pentru studenţii din anul I s-ar impune tocmai în sensul reabilitării acestei vocaţii dialogice a teologiei. Teologia este un act neîntrerupt de mărturisire a revelaţiei lui Dumnezeu prin conversaţia cu Scripturile, cu tradiţia Bisericii şi cu toate culturile religioase ori atee care refuză – tacit sau explicit – Vestea cea Bună. Şcolile de preoţi trebuie să restituie acest caracter receptiv şi totodată profetic al teologiei, chemată să mărturisească zilnic, ca Pavel în Areopag. Pentru a sta mai bine pe propriile picioare, Biserica trebuie să se hrănească de la origini. Am aminti aici observaţia lui A. Louth care spunea că „Ortodoxia nu este conservatoare, ci radicală”. Teologia deci trebuie studiată la rădăcinile tradiţiei Bisericii. Filocalia, de pildă, este o colecţie de texte de spiritualitate care, în cele mai multe centre universitare, nici măcar nu se răsfoieşte în cei patru ani de studiu. Mulţi profesori „serioşi” văd în Pateric o simplă „adunătură” de poveşti pioase.

În acest fel se ajunge la două extreme: pe de o parte cinismul ateu, pe de altă parte credulitatea absolută. Din nefericire, cursurile de „mistică şi spiritualitate” predate în perioada interbelică de N. Crainic şi D. Stăniloae sunt mai degrabă sporadice. Ceea ce le suplineşte uneori, în chip lamentabil, este injecţia cu moralină, administrată timp de două ore pe săptămână. Or, de la insipidele cursuri de morală (o categorie a gândirii apusene secularizate) ar trebui să se treacă, fără cusur, la cursul de etică şi bioetică creştină. Câteva seminarii ar trebui acordate delicatei probleme a sexualităţii şi a vieţii conjugale, care se cuvine tratată fără pudibonderii fariseice. 

Pentru că adăparea la surse este condiţia sine qua non a mărturisirii ortodoxe, predarea limbilor clasice studenţilor la teologie ar trebui luată mult mai în serios. Latina şi greaca, dacă nu şi ebraica, s-ar cere predate în primii doi ani într-un regim intensiv (patru zile pe săptămână cu două ore alocate pentru curs şi seminar). Ceea ce trebuie vizat în aceste ore este lucrul cu textul Scripturii, îmbogăţirea vocabularului (plecând de la greaca atică, ajungînd la greaca koinē şi apoi elina bizantinilor), respectiv studiul etimologic al terminologiei teologice şi liturgice. Chiar dacă studenţii la teologie nu vor ieşi traducători profesionişti, ei trebuie să poată studia un text grecesc sau latinesc în original, să recunoască structuri morfo-sintactice de bază şi să facă o traducere tentativă cu ajutorul dicţionarului.  Din nefericire, limbile clasice sunt tratate cu neglijenţă, în timp ce muzica bisericească – pentru care talanţii individuali nu pot fi înlocuiţi nici cu zeci de ore de muncă – ajunge să fie uneori o preocupare dominantă. În sfârşit, predarea unor subiecte de studiu precum filozofia sau istoria religiilor ar trebui făcută în alt spirit şi cu ajutorul altor manuale decât cele aflate până astăzi în uz. Tendinţa apologetică de caricaturizare a filozofilor păgâni sau a reprezentanţilor altor religii, portretizaţi fie ca nişte simpli rătăciţi, fie ca duşmani virtuali ai „dreptei credinţe”, s-ar cuveni abandonată. Studiul acestor discipline merită făcut şi aduce roade doar în condiţiile unei hermeneutici simpatetice. Fără să avem o curiozitate genuină faţă de alteritatea religioasă sau culturală nu vom pricepe nici parabola samariteanului celui milostiv.  

Metoda predării 

Putem atinge acum chestiunea metodologiei în actul de predare. Monumente ale redundanţei şi cortine ale plictisului, prelegerile profesorale au rămas, poate tocmai de aceea, cursuri obligatorii pentru studenţi. De cele mai multe ori, ceasurile petrecute în clasă se consumă într-un epuizant exerciţiu de dictare. Pentru mulţi profesori, singura armă împotriva absenteismului rămâne temutul catalog şcolar. Ca să treacă cu bine de sesiune, studenţii sunt obligaţi să cumpere „cursul” sau cartea „scrisă” la repezeală de profesor (când nu de nefericitul său asistent). La rândul său, sistemul de examinare s-ar impune modificat. Fără îndoială, pasivitatea în care studentul teolog este ţintuit timp de patru ani oglindeşte foarte bine vechea pedagogie totalitară a comunismului, care nu dorea deloc să stimuleze inteligenţa creatoare a celui care, într-o bună zi, ar putea să gândească de unul singur. Ar fi trebuit să fie clar că nu mai trăim într-o cultură orală unde accesul la informaţie este rezervat unei caste privilegiate. Şi totuşi, în plină epocă a Internetului, studenţii de la teologie mai sunt obligaţi să memoreze, fără vreo interpretare adecvată, lungi liste de patriarhi, ctitorii şi bătălii teologice. Se învaţă însă foarte puţin despre relevanţa acestor întâmplări din istoria veche. O cantitate infimă de studenţi valoroşi ştiu să redacteze o lucrare de seminar cu cap şi coadă, premise şi concluzii, aparat critic şi observaţii personale. Fiindcă în notarea studentului lucrările de seminar contează foarte puţin (nici măcar 50% din notă), chiar şi cei mai serioşi studenţi nu ezită să recurgă la plagiat – o practică cunoscută, de altfel, şi la case mai mari. Mascarada zecilor de examene pe sesiune se transformă într-un cult public al superficialităţii. Cum nu orice student îl are ca patron pe Giordano Bruno, soluţia disperată în faţa cumului de examene o reprezintă furtul sau, în termeni eufemistici, arta memoriei cu ajutorul fiţuicii. 

Mita, argumentele ad baculum şi instrucţia forţată (e.g., luarea cu japca a seminariştilor sau a studenţilor la activităţi extracuriculare) n-ar trebui tolerate. Contactele cu şcolile bune de teologie din Răsărit şi din Apus s-ar cuveni intensificate. Stimularea activităţilor de traducere rămâne, iarăşi, o prioritate. Decanatele facultăţilor ar trebui să permită recunoaşterea unei traduceri de carte teologică ca teză de licenţă. Ne-am mai dori încurajată şi activitatea studenţilor în biblioteci. Multe din acestea nu funcţionează încă după reguli stricte de împrumut şi în condiţii propice studiului (legea tăcerii fiind sistematic ignorată). Nu poate fi modernă decât o bibliotecă înzestrată cu iluminaţie adecvată, încălzire centrală, sală de computere cu legătură la Internet, fişe electronice de carte, rafturi deschise la vedere cu volume de referinţă imediat accesibile cititorului. 

În sfârşit, un mai mare accent pus pe lucrul individual (e.g., redactarea lucrărilor de seminar) şi pe cercetarea în bibliotecă este cea mai bună introducere a studentului pentru studiul avansat, la nivel de masterat şi doctorat. Deocamdată, la noi, aceste cursuri rămân interzise studenţilor care n-au absolvit facultatea de teologie, deşi în America de Nord sau Marea Britanie, de pildă, este perfect posibil ca un specialist în filozofie antică sau istorie medievală să poată deveni doctor în teologie. O altă meteahnă a acestor programe de studiu o reprezintă examenul de admitere. Deşi s-ar crede că propune studentului o anumită specializare, intrarea la masterat sau doctorat presupune de foarte multe ori trecerea prin furcile caudine ale unor examene la trei sau chiar patru materii (mai multe chiar decât la admiterea în facultatea de teologie). Această aberaţie se cere îndreptată.   

Concluzii 

Am înfăţişat aici câteva táre ale sistemului de educaţie creştin-ortodoxă. Am adăugat comentariilor noastre critice şi câteva sugestii constructive. Am dori să subliniem încă o dată că o facultate de teologie nu poate fi o mănăstire şi nici nu suplineşte formarea duhovnicească a creştinului de la oraş, aflat în legătură permanentă cu o biserică parohială. Dat fiind că programul de educaţie teologică este limitat la doar patru ani, obiectivele pedagogice ale acestei întreprinderi trebuie să rămână fezabile. Facultăţile de teologie nu s-au inventat pentru cei trecuţi deja prin şcoala deşertului, deşi deşertul ar putea să-i înveţe multe pe absolvenţii facultăţilor de teologie.  Să nu cerem, deci, şcolilor de teologie mai mult decât pot da. Nu e nevoie ca studentul bun la teologie pastorală, de pildă, să fie un candidat la pustnicie sau un tânăr savant cu morgă. Biserica ar câştiga deja foarte mult dacă absolvenţii celor câteva zeci de facultăţi ortodoxe din România ar fi nişte cunoscători miraţi ai propriei tradiţii, deschişi faţă de întrebările lumii, dar şi ucenici silitori ai Cuvântului dumnezeiesc. Nimeni nu vrea să întâlnească un preot care crede că le ştie pe toate. Este mai important să ştii unde să cauţi, decât să crezi că ai găsit fără să fi căutat vreodată. Nu de erudiţi are nevoie Biserica, ci de oameni care au descoperit entuziasmul cunoaşterii şi al iubirii, firescul vieţii duhovniceşti, bucuria slujirii aproapelui şi exigenţele infinite ale Înţelepciunii lui Dumnezeu.  

Încă o dată: sunt meritorii acele şcoli de teologie care dau diploma unor oameni maturi intelectual şi emoţional, responsabili din punct de vedere civic, muncitori prin educaţie şi mai ales, într-un sens deopotrivă literal şi metafizic, bine orientaţi. Un student teolog de calitate, ca şi un preot iubit de popor, este omul aflat în posesia unei busole. Neîncetat, aceasta îi indică Răsăritul nostru, cel de sus. 

Mihail NEAMŢU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s