I.D. SÎRBU, Jurnalist fără jurnal, 2005.

Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol.I & II, ediţie de Elisabeta Sîrbu, cronologie Toma Velici, Bucureşti, Editura Institutului Cultural, 2005,2 283 pp. + 387 pp. 

Alături de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai rezistenţi autori „de sertar” cărora perioada comunistă le-a refuzat geniul şi strălucirea. Apropierea nu este deloc întâmplătoare, dată fiind adâncimea teologică a scrierilor prin care cei doi autori au devenit celebri. Deja transparentă în superbul epistolar întreţinut cu Ion Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora (Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994, 512 pp.), subtil voalată în Scrisori către bunul Dumnezeu (ediţie Ion Vartic, Cluj, Apostrof, 1998, 241 pp.), personalitatea religioasă a lui I.D. Sîrbu explodează aproape pe fiecare pagină a jurnalului ţinut între iarna lui 1983 şi Joia Mare a anului 1989. Pe patul de suferinţă, Gary (numele de alint) îi scria lui Virgil Nemoianu: „acum, de când am în buzunar ‘ordinul de chemare’ şi cel ‘de lăsare definitivă la vatră’, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă, cred că prietenii mei plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă agitând steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!” Ordinul de chemare era aluzia la boala de cancer care l-a răpus cu câteva luni înainte ca România să-şi recapete, într-un anumit sens măcar, libertatea. „Colectiva” era formată de preţiosul grup de amici cunoscuţi la Cluj şi Sibiu („Cercul literar”), pentru şi alături de care a suferit ani de hărţuieli, închisoare şi lagăre de muncă. Despre toate acestea vorbeşte, cu judicioasă brevitate, Nicolae Oprea în Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Piteşti, Paralela 45, 2000). 

Născut în anul 1919 în colonia minerească („polietnică şi mozaicată”) din Petrila (jud. Hunedoara), Ion D. Sîrbu avea toate datele care îl calificau pentru titlul de prodigy. „Tata – spunea el – mi-a dat şira spinării, Mama, darul de-a povesti şi glumi.” Discipol al lui Lucian Blaga în anii de facultate, I.D. Sîrbu decide greu între metaforă şi concept, pasiunea pentru elite şi compasiunea naturală faţă de omul de rând. Dedicat o viaţă întreagă literaturii şi dramaturgiei, I.D. Sîrbu a ajuns cunoscut prin romanul Adio Europa (apărut postum), alături de Lupul şi Catedrala (recenzat de Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism, Bucureşti, Polirom, 2006, pp. 38-53). Jurnalul, scris în condiţiile de pauperizare dramatică ai anilor 1980, începe printr-un enunţ de tip teodicee: Dumnezeu e invocat „ca martor, judecător, confrate sau complice al imensului cataclism eshatologic la care asistăm neputincioşi, cu dublă melancolie, alături de şarpele şi demonul casei, şi ai patriei” (op. cit., p. 1). Invocarea acestei ultime instanţe revine obsesiv în paginile acestui băieş al lucidităţii, dezamăgit de trădarea intelectualilor, descumpănit de religia instituţională, însă neobosit cititor al semnelor vremii.  Accentele anticlericale nu sunt programatice, marcate de acel spirit revoluţionar pe care E. Burke îl reproşa francezilor după instalarea tiraniei de 1789. Mai degrabă, este vorba despre suita eşecurilor pe care, în exilul autoimpus la Craiova, scriitorul le asume nota resemnat, la răscrucea dintre două lumi paralele. Obosit de geniul românesc al trăncănelii, I.D. Sîrbu era mereu pe urmele adevăratei transcendenţe, obsedat – ca şi celălalt fost simpatizant al stângii interbelice, Dr. Petre Pandrea –  de figura paradoxală a lui Hristos („a definit, fizic şi metafizic, tot ce putea fi mai dumnezeiesc în omul-OM”), sătul de pendularea istoriei româneşti între arhetipurile atât de populare ale irosirii („Păcală şi Tândală”), dezgustat de religia civilă a socialismului („un fel de Aleluia vecină cu iadul”), uluit de moartea satului românesc (unde „prostul funcţionează pe banii statului”), oripilat de colectivismele ritualice ale totalitarismului politic („la noi numai curul se schimbă, limbile rămân aceleaşi”), degradarea ideologică a limbii (care invită astfel la „greşeli de ortografie morală”). 

În această aglomerare de nevrednicii, I.D. Sîrbu îşi aminteşte – deloc melodramatic – de icoana mamei sale care, de profesiune catolică, „bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la Lupeni, Haţeg, Radna. Venea obosită, dar fericită. Plină de lumină” (p. 150). Marele însingurat citeşte Augustin în latineşte şi Husserl în nemţeşte, ascultă Vivaldi şi mărturiseşte că „iarăşi mă cuprind apele blânde ale rugăciunii: umilinţa senină şi resemnată în faţa morţii care se apropie” (p. 158). Privind natura, I.D. Sîrbu vede în culori „etape de suferinţă ale Luminii” (p. 168). Crezul său (rezumat la pp. 188-200) include căutarea lui Hristos „prin faptele mele, prin rănile mele”, „iubind copiii, copacii, cerul şi pământul”, cu gândul de-a lăsa în urmă „un nume curat şi o dâră de lumină.”  Cele peste 600 de pagini ale volumului se parcurg pe nerăsuflate şi invită la comentarii imposibil de rezumat într-o recenzie. Inteligenţa, erudiţia, prospeţimea şi acuitatea scrisului ating sub pana lui I.D. Sîrbu cote impresionante, imposibil de rivalizat. Volumele n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui tânăr preocupat de memoria comunismului în dialectica propriei sale formări intelectuale. Nu doar cititorii interesaţi de istorie literară, ci şi colecţionarii de materiale preţioase pentru sociologia vieţii religioase din România comunistă vor găsi în jurnalul lui I.D. Sîrbu o foarte preţioasă sursă de documentare.  

Mihail NEAMŢU 

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s