Scriu acest text după doi petrecuţi într-o altă ţară europeană, dar mai ales într-un alt tip de universitate şi sistem educaţional decât cele cu care mă „obişnuisem” în România. Nu cred că e momentul unei confesiuni, dar e poate nevoie ca cei de acasă să aibă în faţa ochilor şi punctul de vedere al celui care a trăit altceva şi a studiat altcumva. Sistemul universitar anglo-saxon este, spre deosebire de cel românesc, mai viabil şi mai flexibil, mai competitiv şi mai motivant. Să le luăm pe rand. Viabilitatea e demonstrată de avansul extraordinar pe care cercetarea în orice domeniu îl are în spaţiul anglo-saxon. Chiar şi omiprezenţa, aproape un monopol, limbii engleze în defavoarea altor limbi de circulaţie vorbeşte de la sine. Până şi într-un domeniu destul de conservator şi care este îndatorat încă studiilor serioase scrise în franceză sau germană, cum este cazul studiilor medievale, engleza îşi intră, din ce în ce mai serios, în drepturi.  

Flexibilitatea. Într-o piaţă a materiei cenuşii, la fel de competitivă ca orice altă piaţă bazată pe cerere şi ofertă, sistemul anglo-saxon, chiar şi în ceea ce priveşte ştiinţele umane, încearcă să se adapteze. Asistam zilele trecute la prezentarea unui proiect de arheozoologie (prezentat de, culmea, un tânăr cercetător de la Cambridge). Era vorba de analizarea alimentaţiei umane, dar şi de o istorie a habitatului uman în nord estul Poloniei în timpul Evului Mediu. Adaptarea proiectului la tehnologia informaţiei, aptitudinile de prezentare, interdisciplinaritatea, legarea proiectului de un program de cercetare mai larg asupra istoriei alimentaţiei în Europa au asigurat finanţarea necesară.   Competiţia. Orice poziţie academică în mediul anglo-saxon se ocupă prin concurs. Nu mă refer la concursuri pe posturi care sunt deja „pregătite” pentru altcineva, sau concursuri anunţate după ce postul s-a ocupat. La fiecare nivel, de la asistent până la profesor universitar selecţia se bazează pe calitatea academică a participanţilor (a se citi pe merit). Interviul este absolut necesar, la fel ca şi recomandările, iar postul este oferit pe o perioadă limitată. Acest lucru îndeamnă la competiţie. Obţinerea unui post universitar nu echivalează cu obţinerea siguranţei profesionale. Încadrarea într-un institut sau universitate nu reprezintă biletul spre pensie. Doctoratul nu este cea mai mare realizare a carierei academice. Din contră, este doar începutul acesteia. De aceea trebuie să se insiste nu pe cantitate ci pe calitate. Teza de doctorat, la fel ca şi cea de master nu impresionează prin faptul că recenzează o căruţă de cărţi, ci prin noutatea cercetării, prin inovaţie. Şi spunând asta mai adaugăm un argument şi în ceea ce priveşte viabilitatea.   

Motivaţia. Această valoare presupune o corectă salarizare, acces la burse de cercetare, cazarea în condiţii optime de studiu (exclud din start din această categorie căminele cu câte cinci persoane în cameră de 20 m²), accesul la o bibliotecă care este permanent actualizată, informatizarea cercetării. În plus, aş adăuga necesitatea existenţei unor strategii de cercetare ale institutelor teologice.  Cercetarea e vitală, în orice domeniu s-ar face. Cine nu înţelege acest lucru nu se poate aştepta decât la supravieţuire într-un tip de colonialism cultural(fie-mi scuzat termenul), dar nu drept colonizator, ci în postura de colonizat. Mulţi dintre autorii ortodocşi contemporani, dintre cei mai des citaţi amintesc pe Jaroslav Pelikan, Andrew Louth sau John Meyendorff, s-au format sau au activat o anumită perioadă în spaţiul anglo-saxon. Ortodoxia de astăzi datorează foarte mult unor oameni care nu s-au format în miezul tare, istoric al lumii ortodoxe. Proporţional, ar trebui să producem mult mai mult. Mă întorc la motivaţie: ţine de cel mai elementar bun simţ ca pentru orice tip de muncă să existe o remuneraţie. A trecut vremea muncilor patriotice. Cercetarea nu poate fi făcută pe burta goală. Cum să te „pui cu burta pe carte” când nu ştii dacă din tot studiul, stresul, nervii şi timpul investiţi vei reuşi să îţi asiguri un prezent decent ţie şi familiei tale. 

Biserica trebuie să investească în oameni. Construim biserici dar nu construim caractere, investim în clădiri dar nu investim în oameni. Vorbeam de strategii: avem la Cluj patru institute de teologie, de ce nu există un proiect comun de cercetare a istoriei creştinismului în Transilvania? Sau cel puţin de ce nu există un proiect de cercetare al unei facultăţi de teologie ortodoxă din România bazat pe realităţi locale şi pe resurse locale? Ortodoxia românească are ce oferi, sunt multe de scris şi de discutat, am fi mult mai interesanţi academic dacă am oferi studii bazate pe experienţa Ortodoxiei româneşti integrate însă într-o matrice academică cu adevărat reprezentativă. Plecăm din ţară fără să fim trimişi, şi ajunşi afară ne întrebăm dacă este vreun loc unde să ne întoarcem, dacă suntem doriţi, dacă nu cumva suntem prea incomozi. Cu totul alta ar fi situaţia dacă cercetarea în care ne angajăm ar fi integrată într-un proiect articulat. „Recrutarea” ar trebui să înceapă, la modul cel mai serios, din facultate; studenţii capabili trebuie să fie conştienţi de ceea ce li se oferă şi ce posibilităţi au acasă pentru ca mai târziu să evite zbaterea într-o viaţă academică dezlânată, trăită între căutări de burse, încercând să prindă rădăcini în alte ţări sau pe alte continente. Vorbim de continua migraţie de materie cenuşie însă, deocamdată, nu facem nimic pentru a o opri. 

Cristian DANIEL

(Central-European University, Budapesta)