„Disputa icoanelor” a indicat măsura extraordinară a polarizării între discursul anti-creştin revizionist, care doreşte instrumentalizarea statului ca forţă de exterminare a oricăror simboluri religioase din spaţiul public, şi apologetica incapabilă să distingă între spaţiul autonom al învăţământului modern (i.e., pluralismul societăţii) şi destinaţia esenţialmente cultică a cinstirii icoanelor (i.e., mistagogia liturgică).

Evident: nu pornografia abundentă, fixaţia narcotică şi cultul adolescent al nicotinei – aliate cu degringolada bibliotecilor şcolare şi sărăcia noilor curricula par să ne preocupe, ci „atmosfera ostilă şi degradantă” indusă, pesemne, de chipurile sfinte. Un tricou imprimat „Che Guevara” nu instigă oare, mai elocvent, la terorismul de stradă? De ce nostalgia pentru URSS trece drept simplă candoare, în timp ce simpla lectură a poeziilor lui Radu Gyr e imediat răpusă de invectiva „literatură fascistă”?

Asimetria e flagrantă şi dureroasă. Trăim vremuri obsedate de teleologii stranii şi cauzalităţi imaginare. De ce, frecvent, atât de uşor? Paradoxal, cu puţin timp înaintea acestui scandal, reprezentanţii islamici în România ceruseră – nu fără simpatia celorlalte culte – criminalizarea ofenselor aduse la adresa oricăror simboluri religioase (acum adoptată în Legea Cultelor, art. 13). Or, istoria ne spune că religiile sau doctrinele filozofice – arhaice sau moderne – nu pot subzista în absenţa polemicilor care includ situaţii de nudă sinceritate. Toleranţa nu înseamnă sentimentalism vaporos ori ignoranţă premeditată. Dialogul include confruntarea, gestul evaluării reciproce, chiar sub o privire critică, perpetuu relansată. Or, la câteva săptămâni situaţia s-a răsturnat. Limbajul minoritar al auto-victimizării şi retorica demnităţii ofensate au fost activate de puţinii dar zgomotoşii militanţi atei din România. Până să ajungă în forul raţiunii sau la instanţa bunului simţ, plângerile au fost sprijinite de o „autoritate de stat autonomă” (sic), care bazându-se pe mistica seculară a vigilenţei, dublează – pe banii publici – sarcinile garantate de puterile executive şi judecătoreşti ale statului liberal clasic: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Recomandarea eliminării tuturor simbolurilor religioase din instituţiile statului sună familiar oricărui istoric al revoluţiilor moderne – de la zilele Terorii în Franţa anului 1789 la demascările bolşevice care au urmat lunii octombrie 1917.

Pasul următor ar fi sechestrarea cancelariei ordinelor prezidenţiale, interzicerea jurămintelor pe Biblie, eliminarea crucii din ciocul acvilei de pe tricolor şi cenzurarea „preoţilor cu crucea’n frunte” din imnul naţional atribuit lui Andrei Mureşanu (dar compus de George Ucenescu, protopsalt din Şcheii Braşovului). 

Pe de altă parte, s-a vorbit în mediile bisericeşti despre „apostazia poporului.” Să fi impus oare această fibrilaţie un răspuns livrat cu sudoare printre petiţii şi marşuri? Nu şi dacă s-ar fi analizat mai întâi impertinenţa juridică a plângerii, raportul problematic între loialitatea religioasă necondiţionată şi „libertăţile negative” presupuse de apartenenţa la statul secular modern. Mai sunt apoi riscurile desacralizării în procesul de producţie inflaţionară a obiectelor religioase (iconiţe, mătănii, candele fabricate după reţeta: mult kitsch, puţină noimă).

Tradiţia şi credinţa – adică drumul de la imagine la Arhetip – nu se predau cu pasiunea utecistului conformist, ci printr-o experienţă nemijlocită, „faţă către faţă.” Practica subsidiarităţii ar fi adus poate mai mult lumină în direcţia unei soluţii pragmatice. Atât Statul, cât mai ales ekklesia au obligaţia investirii persoanelor din viaţa comunităţilor locale cu încredere, responsabilitate şi putere. În sfârşit, dacă Biserica ar fi avut la această oră un parteneriat real cu laicatul instruit – beneficiind de un cotidian, staţii radio, canale internet sau televiziuni spilcuite, cu priză la tinerii studenţi şi antreprenori – mediatizarea acestui caz s-ar fi făcut altfel. 

Mihail NEAMŢU (fragment din „Biserica, modernitatea şi binele comun,” IDEI ÎN DIALOG, ianuarie, 2007.)